„Suferim și noi și ei”

Dorin Șcarlii este actualul Președinte al Sindicatului angajaților din penitenciare, Iași.
A lucrat timp de 23 de ani în sistemul penitenciar. S-a pensionat anul trecut din funcția de subofițer în Penitenciarul Iași.

Cum ați ales o carieră în sistemul penitenciar?
M-am simțit atras de structura asta militară, de ordine și disciplină, adică fiecare să știe ce are de făcut, n-am fost dintotdeauna militar, am lucrat și în viața civilă, într-o intreprindere, după am ales cariera asta, am avut posibilitatea de angajare, s-au scos la momentul ăla niște posturi la concurs, am participat la concurs și așa am ajuns să lucrez în cadrul penitenciarului Iași. Fiind oarecum atras de uniforma militară, că atunci nu era demilitarizat, funcționam ca și structură militară. Am fost subofițer, agent, omul care e contactul direct cu deținutul.

Cum arăta sistemul atunci?
Erau și minusuri și plusuri, în schimb era altfel structurat parcă dintr-un anumit punct de vedere. Nu știu, parcă era mai multă disciplină în sensul că persoana privată de libertate, deținutul, care era la noi înțelegea altfel că a ajuns acolo, nu din cauza mea, nu din cauza dumneavoastră, doar pentru ceea ce a făcut el în urma unei hotărâri judecătorești, în urma unui proces ș.a.m.d. Acum parcă acest lucru este înțeles un pic diferit; parcă toată lumea este de vină că a ajuns el acolo, numai el nu e de vină. Ceva de genul ăsta. Într-un cuvânt, mi se pare că atunci, la momentul ăla, aveam eu mai multe drepturi, deținutul un pic mai puține. Acum s-a inversat, am ajuns în situația în care el are mai multe drepturi decât noi cei care suntem angajați. Și vă pot argumenta lucrul ăsta spunându-vă că de ei toată lumea se interesează, după cum vedeți, toată presa numai despre chestiile astea discută, despre condiții, despre aglomerare, despre toate poveștile astea. Nu vă ascund, sunt niște lucruri reale, însă s-a ajuns aici tot din cauza celor care ar fi trebuit să aloce niște fonduri, să se ocupe un pic și de sistemul penitenciar românesc. Fiind o țară membră a Uniunii Europene, noi ne raportăm, vrem condiții ca acolo, dar nu facem nimic cu infrastructura, noi am rămas în clădiri din 1970, ca să spun mai jos și vrem să funcționăm ca cei care clădesc după 2000. N-ai cum dintr-o clădire veche, cât ai vrea tu să o îmbunătățești, s-o aduci la standarde europene, ceea ce vrem noi să obținem. Lipsa fondurilor generează toată chestia asta. Lipsa fondurilor și lipsa personalului, starea tensionată de nemulțumire a deținuților în special de aici pleacă. Eu fiind șef de sindicat, gestionez și problemele pe care le au colegii mei salariați și vă spun că nici noi, salariații, nu stăm foarte bine. Noi, ca și sindicat, susținem îmbunătățirea condițiilor de detenție prin prisma faptului că atunci și colegii mei ar munci în condiții mai civilizate. Din păcate, suferim și noi și ei.

Care sunt aceste condiții despre care spuneți că îi afectează atât pe deținuți, câți și pe angajați?
Păi, pe deținuți îi deranjează aglomerația, pe angajați îi deranjează și aglomerația din penitenciare. Am colegi care desfășoară activități cu 300 de deținuți. Deci o persoană gestionează 12 ore problemele a 300 de deținuți. Am dat un număr, dar e și real, se întâmplă pe unele secții. Nereușind să gestioneze toate astea, nemulțumirea deținutului se răsfrânge asupra colegului meu. El nu înțelege că fizic nu poți, nu e rea-voință. Unu’ vrea la cabinet, unu’ vrea la biserică, unu’ vrea la magazin, unu’ vrea nu știu unde. Tu ești singur, trebuie să le pui în ordine, să prioritizezi. Când nu primesc, apar tensiuni, nemulțumiri, care pot lua amploare, pot degenera.

Aceste nemulțumiri uneori degenerează în acțiuni de protest, credeți că protestele deținuților sunt fondate?
Nu cred lucrul ăsta pentru că ei încep, e suficient să înceapă un grup restrâns, și apoi ceilalți, ca să fie solidari, încep și ei. Ei așteaptă răspunsuri concrete într-un timp foarte scurt. Lucrurile astea se realizează în timp. Foarte mulți protestează, dar nu știu pentru ce, doar ca să fie solidari cu cei care protestează.

Puteți să îmi spuneți, concret, ce s-a întâmplat în protestul din 1999 de la Iași?
Din punctul meu de vedere, eu cred că acolo totul a fost regizat de un grup de persoane, un așa-zis grup de interlopi, care aveau o influență negativă, din păcate, asupra unora. S-au folosit de influența aia pentru a-i determina să protesteze în acest mod. Eu cred că ei atunci au vrut să dea o lecție, cât sunt ei de puternici. Ulterior, discutând cu acei oameni, a rezultat că unii s-au urcat de frică, alții s-au urcat că trebuia să se urce, foarte puțini știu pentru ce s-au urcat, ce își doreau cu adevărat. Nu mai îmi amintesc firul exact al evenimentelor. Aici la noi se întâmplă multe. Noi gestionăm fel și fel de situații și chiar încerc să mă delimitez, ce a trecut, ce a fost, ce s-a rezolvat, să fiu atent la ce urmează. Pentru că aici la noi, cumva, trebuie să gândești orice mișcare cu cinci minute înaintea lui, pentru că el e imprevizibil, el nu mai are nimic de pierdut, deja a ajuns acolo.
Și între ei, în penitenciare, sunt structurate anumite ierarhii. Sunt oameni cu o anumită influență, sunt oameni cu o anumită situație, sunt oameni și oameni, oameni cu mai puține posibilități materiale, oameni cu mai multe posibiltăți materiale, oameni mai bine dezvoltați fizic, oameni mai puțin dezvoltați fizic și de aici se ajunge. Sunt și acolo factori care influențează viața într-un penitenciar.

Cum s-a stins protestul din 1999?
Prin negociere și încercând să le explici că așa nu vor rezolva nimic, doar stând de vorbă. Dialogul rezolvă de cele mai multe ori problemele astea, nu acțiunile în forță, alea nu fac bine, pentru că au fost situații când a venit inclusiv reprezentanta Avocatului Poporului. Eu țin minte o fază: a venit o doamnă, reprezenta Avocatul Poporului și îi spuneau doamnei respective să urce ea pe clădire să stea de vorbă cu ei, nu coborau ei. Unii, prin acțiunile astea, forțează un pic nota, crezând că vor obține mai repede ceea ce solicită, dar nu e cea mai bună soluție.

Una dintre plângerile lor denunța violența folosită de cadre asupra lor. Care este relația dintre cadre și deținuți?
Ei pot spune ce doresc, numai că lucrurile acestea trebuie și probate, nu? Vă dați seama că după toată chestia aia au fost anchete peste anchete, citații, plângeri, s-au verificat, vă spun eu, nu s-a confirmat nimic. S-au făcut plângeri pe la Parchet, au venit fel și fel de controale de la drepturile omului, de unde au venit. Vă spun eu cum e acolo la noi. Să admitem că dumneavoastră ați fi colega mea, trei din ăia se unesc împotriva dumneavoastră, dau trei declarații împotriva dumneavoastră, unu vă acuză, ceilalți doi sunt martori și deja dumneavoastră urmează să fiți cercetată până se demonstrează că sunteți nevinovată. Cam asta e procedura. Ei sunt mai uniți ca noi, nu au altceva de făcut. Toate chestiile astea sunt generate de la lipsuri.

În ceea ce privește relația dintre deținuți și cadre, cum ați trăit-o dumneavoastră?
De-a lungul carierei probabil mi-am făcut treaba, am căutat să fiu corect, să îl respect pe cel care era în fața mea, chiar dacă era deținut, nu am abuzat de haina pe care o port, am căutat să explic pe cât posibil ce drepturi și ce obligații au. Unii au înțeles, alții nu, dar per total, dacă mă întâlnesc cu ei pe stradă și mă salută înseamnă că mi-am făcut treaba.

Care a fost cel mai dificil moment din cariera dumneavoastră?
Atunci când am fost acuzat de un deținut că l-am lovit și i-am spart timpanul. Numai că a fost dus la medicina legală și s-a constatat că nu au existat lovituri, nu i-am spart eu timpanul, de fapt, el avea un cercel în ureche și și-a rupt din lobul urechii cercelul și s-a întins sângele ăla în jurul urechii. Ăla a fost un moment în care m-am simțit, oarecum, nu mi-a fost frică pentru că știam că n-am făcut așa ceva, dar poate că mă așteptam să fiu mai apărat de sistem, de oamenii din sistem, să îi văd mai alături de mine, mai apropiați de mine. Pentru că legea spune că ai și tu o protecție. Atunci a fost o perioadă când am zis: băi, dacă n-am făcut și trăiesc momentele astea, dacă aș fi făcut așa ceva?

În 2006, fostul deputat Nati Meir a promis un decret de grațiere. Ce s-a întâmplat atunci la Iași?
Când cineva iese pe un post de televiziune și face afirmații de genul ăsta, persoana privată de libertate începe să își facă un calcul – se gândește la familie, la aia, își face calcule cât mai are de stat, oare care se încadrează la grațiere, oare care nu și atunci, în momentul în care vezi că nu se mai dă nimic, apare o nemulțumire generală. Se consideră prostiți, mințiți. Lucrurile astea sunt foarte delicate.

Despre protestul din 2016 ce vă amintiți?
A fost un grup de trei deținuți, au fost scoși pentru diferite activități, din lipsa personalului îi însoțea un singur coleg, au profitat de chestia asta și au escaladat clădirea. Astea iar, oarecum protestele astea mocneau în toată țara. Niște posturi de televiziune au făcut niște afirmații, au fost un pic încurajați pentru a protesta. Am avut în sistemul ăsta al nostru așa-zisele „gulere albe”, oameni cu anumită situație care nu au crezut vreodată că vor ajunge acolo. Și-au folosit influența pentru a apărea pe diferite posturi, că în penitenciare se întâmplă aia, se întâmplă cealaltă. Dar când au avut calitate de parlamentari, deputați, senatori, ce ați fost, n-ați văzut ce se întâmplă, să aruncați bani suficienți, fonduri necesare și toate astea. Oare nu s-au gândit că ei sunt deasupra legii? Nu, nimeni nu e deasupra legii. Toți suntem supuși greșelii.

Când încep protestele, ziua noastră de muncă este 24 din 24, nu mai este 8

Cum arată zilele astea de protest?
Când încep protestele, ziua noastră de muncă este 24 din 24, nu mai este 8, clar. Atunci rămânem la unitate pentru a gestiona eventualele conflicte care ar putea degenera. Una e când el strigă în geam, bate cu lingura în castron, dar de acolo se pot ajunge la lucruri mult mai complicate. Tocmai pentru a preveni aceste lucruri, atunci ziua noastră de muncă este 24 din 24. Cum iau amploare mai mare? Încep unu, doi, trei mai nemulțumiți. Țipă de la geam, mai aude de la camera de alături doi-trei, încep și ăia să țipe – da, frate, nu te lăsa, ai dreptate, suntem aproape de tine și ușor-ușor. Poate că sunt unii care nu ar ieși, dar ies ca să nu spună ăștia apoi – băi, dar tu de ce nu ai ieși. E o lege nescrisă a lor. Poate începe de la o cameră, două și să ajungă la toată unitatea sau la tot sistemul, cum s- a întâmplat.

În ceea ce privește scopul pedepselor privative de libertate, credeți că funcționează?
Ar fi de conceput și niște chestii de genul – pedepsele fără violență care ar putea, nu neapărat să-l închizi acolo. Adică, eu aș vedea penitenciarul pentru cei care au pedepse cu violență, pedepse mari, care prezintă un grad de risc pentru societate. Dar ăla care a furat o găină sau două pâini și un kilogram de salam dintr-un magazin pentru că nu avea ce să dea de mâncare la copii. Nici asta nu încurajez, nici asta nu e bine să faci, dar parcă e cam mult chiar să îl închizi pe ăla ani de zile acolo. Adică aș vedea pedepse din astea complementare, ia du-l să muncească la o primărie, o altă formă, cum sunt prin statele dezvoltate. Că așa îl reeduci.
Noi la Iași ca să funcționăm în condiții optime, nu spun de lux, pentru a-și lua toată lumea concedii la timp, pentru a nu se mai face ore suplimentare, ar trebui să fim undeva la vreo 650 de angajați, în momentul ăsta suntem 420. Și colegii mei simt o frustrare, lucrurile astea generează o nemulțumire și la colegii mei, și la deținuți.

Credeți că vreunul dintre cele trei proteste pe care le-ați prins la Iași și-a îndeplinit scopul?
Parțial, toate. Din ce cereau ei, din zece probleme super importante au obținut unele lucruri, dar nici 5%, nici 1% din ceea ce solicitau ei. Din aceeași problemă, lipsa fondurilor necesare. Păi ceea ce cereau în ‘99, au cerut și anul trecut – îmbunătățirea condițiilor de detenție și abia acum se face ceva în scopul ăsta pentru a mai scăpa de aglomerația care e. Dar nu datorită lor, datorită CEDO, că altfel ne amendează dacă nu se îmbunătățesc condițiile de detenție. Mai multe lucruri s-au obținut prin ce au făcut ei scris, au dat statul român în judecată, au câștigat procese și atunci statul român s-a sesizat că nu e în regulă. Dar asta făcând scris, civilizat, în urma unor procese, nu așa urcând și care țipă mai tare. Nu așa se rezolvă problemele astea. Ei nu înțeleg un lucru – nu e ca și cum am avea banii necesari și nu vrem noi. Noi vrem, dar ne lipsesc fondurile. Până pe 31 decembrie, sunt blocate toate posturile. Noi suntem în deficit de oameni. Ar trebui să fim vreo 20000 și suntem undeva la 12000 de oameni. Noi acum facem niște demersuri pe lângă domnul ministru al justiției, pe lângă primul ministru, pentru a ne aproba un memorandum cu suplimentarea a 1000 de posturi pe care să ni le bugeteze. 1000 din peste 7000 necesare.
Noi ne raportăm la condiții europene care nu se pot face în România. O parte dintre ei au executat pedepse pe afară, prin alte țări, au fost aduși în România. Ei compară ce văd acolo și și-ar dori același lucru și în România. Nu se poate. Și eu mi-aș dori să trăiesc în Germania, dar trăiesc în România. Și dumneavoastră, una e Bucureștiul, alta e New York-ul, nu? Așa și ei. Văd și ei ce e prin țările astea europene și vor după aceleași condiții ca acolo. Nu se poate. Și nu din cauza mea sau a colegilor mei, ci a noastră a tuturor românilor.

Mulți vorbesc despre o posibilă privatizare a sistemului penitenciar. Dumneavoastră cum vedeți viitorul sistemului penitenciar?
Eu nu cred în așa ceva, în privatizare. Eu cred că da, se va schimba ceva. Se vor îmbunătăți condițiile, probabil se vor mai construi unități penitenciare noi, tocmai în ideea asta de a nu mai ieși așa mare aglomerație, dar cred că problema e în altă parte, starea socială a noastră ca și nație, ca și țară, ca și oameni. Probabil că și aici ar mai trebui lucrat. Pentru că omul ăla iese afară, e foarte greu să își găsească un loc de muncă. Omul ăla își termină pedeapsa, pleacă acasă, gata, se duce și își caută un loc de muncă, nu mai vrea să ajungă vreodată la penitenciar. Unde se angajează ăla? Sau dacă găsește undeva să se angajeze, când aude că el vinde după 10 ani de închisoare. Dumneavoastră vedeți că sunt oameni cu o anumită pregătire care nu își găsesc un loc de muncă, nu sunt atât de norocoși. Eu sau dumneavoastră având de ales, în mod sigur unul din ăsta ar fi ultimul pe listă. Eu cred că și societatea noastră ar trebui să facă ceva. În sensul când ies de acolo să li se întindă o mână, probabil n-ar mai fi atât de mulți. Știți că e o poveste – țara cu cele mai multe farmacii înseamnă că are populația bolnavă, țara cu cele mai multe bănci înseamnă că are populația săracă și țara cu deținuți mulți înseamnă că e o țară flămândă, că ei vin acolo că li se asigură trei mese și toate astea. Afară nu le asigură nimeni lucrul ăsta.

De unde crede că vine teama față de cei cu cazier?
Eu cred că asta din vechime vine, că așa a fost percepută. Eu care am lucrat acolo pot să vă spun că acolo poate să ajungă oricine. Probabil că educația asta a noastră ne duce acolo, că dintre ei sunt oameni pe care eu dacă aș avea o firmă i-aș angaja. Că au ajuns acolo, au fost într-un moment nepotrivit acolo unde nu trebuia, datorită unor împrejurări. Dar nu toți cei de acolo sunt la fel, să nu ai cu cine discuta. Sunt și oameni care ar mai merita o șansă. Din păcate, societatea nu prea le oferă.

De ce ați rămas atâți ani în sistemul ăsta?
Mie mi-a plăcut ceea ce am făcut, munca asta. Da, acum nu pot să vă mint, atâta timp cât îți faci treaba, ești un tip serios, în serviciul ăsta ai și o stabilitate. Lucrezi la stat, nu lucrezi la un patron care mâine spune că închide fabrica pentru că nu mai e materie primă. Da, îți oferă și o siguranță a locului de muncă, dar nu oricine poate face serviciul ăsta. Ca să te angajezi și să ieși la pensie de acolo, fără lipsă de modestie, trebuie să ai niște calități – să știi să vorbești cu un om, să ai un caracter puternic, să nu te lași influențat în sensul negativ de el (n.r. deținutul), să nu împrumuți din comportamentul lui, să știi să te faci înțeles, dar să fii și un bun ascultător, să asculți și problema omului, că poate simplul fapt că vorbește cu tine și îl asculți, deja pe el îl calmează.