„Cea mai bună soluție pentru ei ar fi cazarea individuală”

Nicolae Bălan a fost șef de tură, adică cel care îl reprezintă pe director în lipsa sa, în timpul unui protest de la Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova. Șase minori s-au baricadat la ei în cameră și au dat foc la saltele. În urma acestui protest, trei dintre minori au murit. Am vorbit cu Nicolae Bălan, acum pensionar, despre ce s-a întâmplat în 2004 la PMT Craiova și despre cum vede el sistemul penitenciar.

Cum ați ales o carieră în sistemul penitenciar?

Am fost polițist până în 1997, din ‘91 până în ‘97, din 1997 până în 2000 am fost la jandarmi și abia din 2000 până în 2016 am fost în sistemul penitenciar. Eram tânăr și atunci oricine era fascinat de haina militară. Am ales sistemul penitenciar pentru că la Academia de Poliție am făcut profil cercetări penale și penitenciarul are mai multă tangență cu executarea legii penale decât, spre exemplu, jandarmeria.

Ați  lucrat doar la Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova?

Nu, am fost și la Pelendava (n.r. Un alt penitenciar din Craiova).

Care sunt diferențele dintre un centru de minori și tineri și un penitenciar?

Sunt fantastic de multe. Unde sunt minori și tineri, sunt legate și de vârsta lor, pentru că la o vârstă de 18-19 ani, altfel se vede evoluția în penitenciar decât la un matur. Cred că unii se pot reeduca, în special cei care provin din familii bune și a fost un accident să ajungă în sistemul penitenciar. Dar din păcate, marea majoritate provin din familii dezorganizate, alții au frecventat medii neadecvate vârstei lor, care și-au pus amprenta. Pe de o parte alcoolul, consumul de stupefiante și au avut o mare problemă cu normele sociale afară, nu au reușit să se adapteze condițiilor sociale, economice. Iar cu cei care au săvârșit infracțiuni cu violență afară ne e foarte greu și nouă în penitenciar. Să nu vă imaginați că ei își lasă acele obiceiuri sau practici de violență, pe care le-au învățat afară, la poarta penitenciarului. Din contră, continuă și în penitenciar.

Îmi povestiți ce s-a întâmplat în ziua protestului din septembrie 2004? Cum ați trăit dumneavoastră vinerea aia?

Am fost de serviciu și îmi amintesc că a fost un incident destul de grav, adică un grup de deținuți, din câte știu au fost instigați de unul dintre ei, au autoincendiat camera de deținere. Adică au dat foc la niște saltele de burete care au făcut o combustie foarte puternică. Practic nici ei nu se așteptau ca efectele să fie atât de grave. Pentru că de regulă în penitenciar când ei incendiază câte o cameră sau ceva, vor să atragă atenția. Adică să scoată fum, ceva de genul ăsta. Nu să își provoace urmări atât de grave cum a fost în ziua respectivă. Practic și pentru ei a fost un șoc, nu au vrut să se întâmple așa ceva.

Am înțeles că ați fost acolo când au fost scoși din cameră. Ați reușit să vorbiți cu ei?

Sigur că da. Înainte nu s-a putut negocia, că au refuzat negocierile. În ce sens? Am vorbit cu ei, că eu i-am scos practic când s-au dus la magazie să-și ia coletul personal. Când am vrut să vorbesc cu ei după aia, le-am solicitat să înceteze, că am ajuns pe secție și calea de acces către camera lor era deja blocată. Puseseră un cuier în perete și nu se mai putea vizualiza nimic în camera de deținere. Abia atunci mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu ei. În prealabil au spart geamurile.

Asta e procedura lor, deci în momentul în care vor să distragă atenția, ori sparg geamul, ori întrerup curentul. Noroc că era și echipa operativă, impropriu spus, căci era o grupă de sprijin. Tocmai se servise masa și ei îi condusesem. Ei mănâncă undeva într-o sală de mese. Deci ies cum ar fi dintr-un cămin, se face un cordon, intră în sala de mese, după care se întorc. „Norocul” a fost că am intervenit foarte rapid. Era o grupă de subofițeri acolo și în momentul în care ei au incendiat nu am mai stat, că nu aveam ce să mai negociez, cum se procedează la un incident de genul ăsta. Când blochează camera se negociază cu ei, se așteaptă să vină directorul ș.a.m.d. Dar atunci am luat măsura fără să mai negociez, l-am anunțat pe șeful meu de atunci și până să vină el, eu deja am inițiat acțiunea de evacuare. În sensul că am început să lovim ușa ca să deblocăm calea de acces, să iasă din cameră.

Ați început să loviți ușa după ce ei au dat deja foc la saltele?

Da. Deci eram acolo, eram pe secție când au dat foc, pentru că m-am sesizat că au început să țipe. Ei de regulă cam așa fac: adică încep să țipe, să se manifeste, să arate că sunt teribiliști. E, în momentul acela mi-am dat seama că e foc, pentru că printr-un orificiu creat acolo în tocul acela unde v-am spus eu că este obturat cu panoul de la cuier, atunci am auzit, și ei au zis: foc, foc. Am început să lovim panoul respectiv. A mai venit un coleg ofițer care m-a ajutat. În vreo două-trei minute, am reușit să îi scoatem din cameră. Imediat cabinetul medical a anunțat SMURD-ul, nu am mai stat pe procedură, să mai facem cu salvarea noastră, imediat ne-am dat seama că era un pericol foarte mare. Au venit două mașini de la SMURD, am făcut o echipă de însoțire și i-am dus la spital.

În momentul în care i-ați scos, băieții erau conștienți? Ce au spus?

Da, vorbeau. Am vorbit cu ei: domnul, domnul, ce am făcut, ce am făcut? Unul dintre ei chiar nu a pățit nimic. Îmi aduc aminte că l-am scos al patrulea. Mititelu din Caraș-Severin, și acum mi-l aduc aminte. Pe ăsta îl puseseră cu două-trei pet-uri de apă, să stingă focul. Că ei așa făceau. Liderul care era acolo i-a dat sarcină lui, înainte să aprindă focul, să stea cu pet-urile astea de suc și dacă se extindea, să-l stingă. Dar ce să mai stingă, că abia după am aflat și noi că au fost niște saltele mai proaste, adică proaste că au ars foarte repede. Nu se aștepta nimeni, adică au dezvoltat o combustie fantastică pentru că, practic din interiorul secției, eu nu am văzut flacără, eu am văzut doar fum, un fum dens care, să zic așa în două minute, a pătruns pe tot holul secției, n-am mai văzut nimic și au început și ceilalți să țipe, care erau cazați pe lângă camera respectivă, mai erau încă vreo 7-8 camere. După ce i-am scos pe ei de acolo și i-am dus la cabinetul medical, abia după am încercat să intrăm cu un extinctor și să lichidăm incendiul. Deci, incendiul s-a lichidat, practic fereastra camerei era din lemn, ei acolo au pus saltele, la fereastra camerei și ei au venit către ușă. Deci știau că o să intervenim, erau conștienți că o să iasă afară. Și când au dat foc acolo, fumul, o parte a ieșit pe fereastră încolo, o parte a venit încoace, către hol, către noi. Și după am evacuat toată secția, că nu se mai putea sta în secția respectivă. I-am scos afară, i-am dus pe toți de pe secție pe baza sportivă și abia după aceea am lichidat ce a mai rămas în cameră. Încă mai ardea tocul ăla de lemn la fereastră.

După acest incident, ați fost mustrat administrativ sau în vreun fel?

Ce se întâmplă? La vremea respectivă au venit, să zic eu, vreo patru-cinci comisii, adică fiecare, spre exemplu, MJ și-a trimis corpul de control, IGP-ul cum era atunci au trimis și ei încă vreo doi ofițeri, a venit Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, organizații non-guvernamentale, presă ș.a.m,d. Dacă vorbesc de incident și de procedura de evacuare, eu zic că am procedat corect. Chiar nu mi s-a reproșat pentru că s-a reconstituit modul de acțiune, cum i-am scos de acolo. Practic, incidentul, geamurile s-au spart la 14:25, 14:26, ori imaginați-vă că ei la 14:55 ieșeau deja cu SMURD-ul afară din unitate. Norocul, dacă poți vorbi de noroc în astfel de evenimente, a fost că noi eram acolo. V-am spus că echipa asta de intervenție era pe secție pentru că le-am dat masa, deci nu a mai fost nevoie să alarmez grupa, adică să se piardă acel timp. Cinci minute contau foarte mult în situația asta.

De ce credeți că ajung deținuții să protesteze?

În primul rând, au o lacună în educație. Iar în  penitenciar găsesc mediul propice, pentru că aici se desfășoară ei. Imaginați-vă că vin din sfere diferite și cu o activitate infracțională diferită: unii cu furt, alții cu tâlhărie. Imaginați-vă că noi nu putem să îi controlăm permanent. În ce sens? De la ora stingerii până dimineață eu nu am voie să îi deranjez, să intru peste ei în cameră. Numai dacă se întâmplă unele incidente grave, în rest, nu. Sau nu există posibilități materiale, spre exemplu, de separare a lor. Într-adevăr, în lege sunt anumite criterii de separațiune: după vârstă, după sex, după faptă penală, după durata pedepsei, după nivelul școlar ș.a.m.d. Or, este greu pentru că nu ai asigurate condițiile materiale pentru a aplica chestiunea asta.

Toate acestea contravin scopului privării de libertate, care ar trebui să fie unul de reeducare.

Da, scopul legii penale este reeducarea, deci ăsta este scopul ei pe de o parte și privarea de libertate, în sensul că îl ții privat de societate, să nu mai săvârșească alte fapte penale. Eu spun acum pentru că și pe mine m-a interesat foarte mult, mi-a plăcut meseria asta, dar nu ai resurse la dispoziție. Cea mai bună soluție pentru ei ar fi cazarea individuală. Deci, fiecare minor să aibă un spațiu minim, să nu mai fie deranjat de nimeni. După părerea mea, peste 80% din cauzele care favorizează abaterile disciplinare și fapte din astea grave, e faptul că ei se află în grupuri. Vorbesc seara în special, în timpul nopții.

„Dacă ar fi cazați individual, rar ar ajunge să facă asemenea fapte, adică autoincendieri de cameră, să se violeze între ei, să se bată între ei ș.a.m.d.”

Dar imaginați-vă ce efort ar trebui ca să construiești un penitenciar în structura asta, cu camere individuale, cu grup sanitar individual. Eu am văzut un penitenciar în Austria (n.r Gerasdorf, Austria), am înțeles că ăla ar fi model.

Cei care vin aici sunt pe la a cincea, a șasea infracțiune. Abia atunci sunt privați de libertate. De multe ori li se dă cu suspendare. Rare sunt situațiile la minori în care să respecte acele termene de încercare și ajung la pușcărie. Adică săvârșesc alte abateri.

„Eu cred că recidiva e mai mult de 40%, pentru că numai din ce am văzut eu când mai făcea vizite la penitenciarul de maximă siguranță, o grămadă strigau după mine. Dincolo era grădinița la noi. Și din discuțiile purtate, majoritatea erau conștienți că vin înapoi.”

Mulți motivau condițiile astea economice: nu avem ce să facem, unde să ne ducem, cine mă angajează pe mine ș.a.m.d.

Deci, pe lângă faptul că sistemul penitenciar nu funcționează, în cazul minorilor și al tinerilor, există probleme și la ei acasă?

În mod cert, eu am fost și la familiile lor. De exemplu, am fost de am luat aprobări, că erau și minori, am scos câțiva în comunitate și ne trebuia acordul părinților pentru anumite activități. Și am văzut în ce condiții trăiau acolo, vă imaginați că este greu să se adapteze. De exemplu, sunt două cartiere în Craiova unde sunt numai cetățeni de etnie romă. La ei am discutat o dată cu unul, știți ce mi-a zis? Domnul Bălan, pentru noi e o onoare că ajungem la pușcărie. Eu am rămas contrariat. Păi, domne, din familia mea decât străbunica n-a făcut pușcărie, în rest – bunicul, tata au făcut pușcărie, eu cum să nu fac pușcărie?

Pentru mine a fost un semn de întrebare.

Am avut câteva situații de succes, despre care sunt convins că s-au reintegrat. Dar ce am observat? Că au fost câțiva copii care au săvârșit infracțiunea de omor. Spre exemplu, îmi aduc aminte de un băiat care era de undeva de la țară și într-un accident din ăsta, s-a certat pe niște suprafețe de pământ cu un unchi de-al lui și a pus mâna pe un furtun, i-a dat în cap și l-a omorât. E, să știți că ăsta, de când a venit în penitenciar, atât de receptiv a fost, a și învățat meserie, a devenit la un moment dat cel mai bun tâmplar. Când a ieșit afară și-a deschis un atelier de tâmplărie, după și-a făcut o mică fermă ș.a.m.d. Ăla într-adevăr s-a reabilitat. Dar vedeți, provenea dintr-o familie bună, deci nu din anturaj, nu din altceva.

„Adică, dacă ai material bun, vă spun că și în penitenciar după ce pleacă, se reeducă. Din nefericire, sunt puține cazurile astea.”

Penitenciarul nu ar trebui să fie acel spațiu în care oamenii să fie reeducați, indiferent de background-ul lor?

Eu zic că 20-30% se reeducă pentru că participă la activități culturale, de ieșire în comunitate. Sunt mulți care au învățat să scrie, au învățat să citească în penitenciar, au dobândit calificări, au venit multe organizații de afară care s-au ocupat de ei. S-au făcut piese de teatru, s-au făcut filme cu o parte din ei, cu cei care au fost receptivi și care au vrut. Se poate. Dar eu fiind în siguranța deținerii și la pază am văzut alte lucruri, adică eu am avut contact mai mult cu cei care nu se integrau în program, nu se integrau în normele de conduită, chiar și într-un penitenciar. De aia mi-au lăsat mie o altă impresie, dar să știți că sunt copii și care își văd de treaba lor. Dar repet, dacă ar fi o cazare individuală, eu vă spun că incidentele ar fi mult mai puține decât sunt acum.

Deci credeți că, în final, reabilitarea e alegerea lor?

Categoric. N-am văzut pe cineva să săvârșească o faptă, să primească o pedeapsă de 5-6 ani și după aia să trăiască liniștit. Sunt mulți deținuți care sunt specializați, unii care săvârșesc numai infracțiuni de furt, asta le place, eu știu, e o meserie a lor. Sau alții sunt violenți și fac numai tâlhării.

În ce măsură credeți că infracționalitatea e și o oglindă a societății în care trăim?

Cred că este, să știți. Bine, cauzele sunt cu mult mai multe, dar eu vă spun că, în primul rând, consumul de alcool duce la săvârșirea de infracțiuni. Dacă trăiesc în sărăcie e foarte greu. Le este mult mai la îndemână să facă infracțiuni, furturi, decât să se integreze în societate.

Ce credeți că ar trebui făcut pe partea de prevenție?

Părerea mea e că trebuie ajutați mai mult. Pentru unul care iese din penitenciar, dacă se aude că a fost prin mediul penitenciar, cu greu îl mai angajează cineva. Se uită lumea așa, îl izolează. Nu au încredere în ei. Deși să știți că eu i-am considerat ca oameni normali. Am considerat că au făcut o greșeală. Au greșit, au făcut o faptă pe care ei au considerat-o normală, sunt unii care fură și zic că e normal. Cred că poliția poate face multe acțiuni pe partea de prevenție. În primul rând, să-i descurajeze prin patrule prin locurile rău famate. Firmele să se asigure cu sistem de pază, de alarmare. După aceea, presa are și ea un rol de a mediatiza anumite activități pentru a-i descuraja să le mai facă.

Dacă e să analizezi o infracțiune de furt, să știți că și păgubașul sau victima are un mic rol la săvârșirea infracțiunii. Spre exemplu, eu dacă îmi las, la furtul din mașină, da, dacă îmi las mașina descuiată, neasigurată sau dacă îmi las un bagaj, spre exemplu un portofel sau o geantă diplomat în mașină. Păi dacă îl vede un hoț, îl invit să îmi spargă mașina, să știți. Nu e bine să îți trimiți fata la 14-15 ani, spre exemplu, singură pe timpul nopții în să zic, acum nu mai sunt discoteci, dar în cluburi sau în alte locuri rău famate. E clar că i se poate, probabiliatea să i se întâmple ceva, un viol sau, eu știu, altă infracțiune din asta cu violență.

Trebuie să ne luăm și noi niște măsuri de siguranță ca cetățeni.

Cine credeți că este vinovat pentru ce s-a întâmplat la PMT Craiova?

Eu cred că a fost un instigator acolo și sunt convins că nici ei nu voiau să se ajungă aici. Ei au vrut să facă un act de teribilism, să atragă atenția sau să distragă atenția, să zic așa. Cred că totuși dacă nu erau saltelele alea de burete, nu se ajungea la evenimentul ăsta. Pentru că atât de rapid și violent s-a manifestat, și eu am rămas surprins, chiar marcat de evenimentul ăla. Eu i-am scos, au mers pe picioare, am vorbit cu ei, nu se vedeau arsuri vizibile, să aibă ceva pe ei, lor li s-au ars căile respiratorii. Ei când fac din astea, încep să țipe pe lângă foc, că sunt șmecheri, că nu știu ce.

Credeți că de atunci s-au schimbat lucrurile, este mai puțin probabil să se întâmple astfel de evenimente, personalul este mai pregătit?

S-a încercat, după aia să știți că s-au luat niște măsuri. Spre exemplu, au scos toate saltelele din burete din penitenciare. Acum s-a schimbat și legea, s-au schimbat și niște proceduri de intervenție. Ca și în societate, și în mediul penitenciar se evoluează. Incidente se mai produc, și de atunci s-au mai produs incidente, că intră în categoria incidentelor, dar nu cu urmările alea atât de grave. Practic, eu cred că nici un minut, un minut și ceva, practic au ars toate în același timp, deci s-a manifestat atât de violent, încât fumul ăla a ras tot. Televizorul s-a făcut ca o minge, Lampa de sus, de iluminat, erau niște lămpi din astea, fluorescente, le-a ras fumul ălea, nu mai existau pe tavan.

Asta e procedura lor. Geamurile le spărgeau într-o veselie. Apoi automutilări, se taie cu lame de la aparate de ras de unică folosință. Dacă vă uitați mai atent, peste 50% au urme de violență pe ei, pe antebrațe. Asta este, nu știu, e o cutumă a lor, în rândul lor. Dacă nu te tai, nu îți faci tatuaj în penitenciar, nu ai trecut pe acolo. Eu bănuiesc că se mai fac. Bine, că și ei se pregătesc, vorbesc de personal, pentru a preveni săvârșirea de incidente din astea grave. Dar vă imaginați că un supraveghetor are în supraveghere, să zic 100 de minori și tineri.

Eu cam asta doream să vorbesc cu dumneavoastră.

Cu toată sinceritatea, să știți că și eu de multe ori m-am gândit la evenimentul ăla. Că au mai fost evenimente, dar ăla a fost cel mai cel și pentru mine. Nimeni nu și-ar fi dorit să se întâmple așa ceva. Eu cunosc bine mediul penitenciar, cred că am făcut cel puțin 9 sau 10 revelioane cu ei.

Întotdeauna când intram în schimb, cum intrau minerii în mină și ziceau noroc bun, noi ne spuneam: fără evenimente, fără evenimente. Asta era urarea noastră.

Era o stare de acalmie, nu știai niciodată când se întâmplă ceva. Eu am avut marea abilitate că am dialogat cu ei, adică mi-a plăcut să vorbesc și întotdeauna, am prevenit de multe ori producerea, vorbesc la abateri din astea cu violență. Dar au fost situații când s-au și tăiat, s-au bătut, i-am dus la spital, le-am acordat îngrijiri medicale. Ba îi mai mutam dintr-o cameră în alta, dacă aveam și camere. Că nu poți nici așa să-i muți dintr-o cameră în alta, că nu-i cunoști. Nu e ușor.

Pentru că e lumea lor, dacă ai monedă de schimb, adică țigări, o duci bine, dacă nu ai, e jale. E ca și afară. Cine are cât de cât condiții materiale nu are probleme.