„Divina comedie”, la închisoare

„Voi ce intrați aici, lăsați afară orice speranță”

Nu, nu este o regulă la intrarea în penitenciar, ci inscripția de la intrarea în Infern, din „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri. Dar în același timp e și primul sentiment la intrarea în închisoare, ca deținut. Zero speranțe, totul s-a terminat.

Lumea îți fuge de sub picioare, un eșec complet, un sentiment de vinovăție ce te consumă constant.

În duminica Floriilor din 2008, la insistența unui coleg de apartament din Verona am mers la biserică pentru a mă împărtăși și mărturisi.  După o scurtă descriere a mea a unor păcate oarecum „inocente” pentru un tânăr de 19 ani, am fost întrebat dacă am ucis.

Cine, eu?

Mi s-a părut absurd atunci. Nu eram decât un adolescent ca oricare altul, plin de viață și cu planuri de viitor, deseori nepăsător în fața problemelor sau poate prea optimist în ceea ce avea să fie viața mea.

Am primit o educație foarte strictă din partea mamei, care a fost cu toate acestea întotdeauna afectuoasă. Am avut o copilărie însemnată de moartea tatălui și de o nouă căsnicie a mamei cu un alt om, mult prea alcoolic și violent, care „mi-a arătat” modul în care aș putea să-mi rezolv problemele în viață. O violență ieșită din comun, așa cum am reacționat eu după doar trei zile de la acea mărturisire, după o simplă ceartă am ajuns să iau viața cuiva.

Dacă cineva ar încerca să răspundă unei întrebări de genul: Care au fost consecințele acestei reacții?, cred că majoritatea s-ar limita să răspundă cu „răul făcut” și „anii de pușcărie”.

Din experiență pot afirma că, într-adevăr, nu este un răspuns eronat, însă consecințele sunt mult mai mari și de lungă durată.

Remușcările, imposibilitatea de a remedia, rușinea față de familie, prieteni, societate și față de sine sunt sentimente care te domină pentru totdeauna și ai da orice să te întorci înapoi, să nu fi făcut asta. Deja din primele zile de încarcerare, când inevitabilul se produce: depresia.

Și zi după zi, săptămână după săptămână, intervin abandonul și prejudecata din partea tuturor: cunoștințe, rude, prieteni. Excluzând familia, care indiferent de situație încă mai crede că în curând totul va fi bine. Cel mai bun motiv de a încerca să nu cazi.

Recunosc că este nevoie de mult curaj pentru a te accepta așa astăzi. Cine ești?! De a te renaște în fiecare minut, oră de oră și dimineața lăsându-te ajutat. E un fel de a merge pe întuneric, într-un întuneric total, cu speranța că vei reuși să vezi într-o zi capătul tunelului.

Așa aș descrie viața în închisoare. Un loc temător și sfios, unde pofta de viață este anihilată de lipsa motivației de a continua în neștiință, prejudecăți și singurătate. O singurătate între oameni, unde la cel mai mic semn de slăbiciune poți fi respins de cei din jur, rareori compătimit.

De fapt, există două soiuri de compătimire, unul plin de slăbiciune și sentimental, care nu este altceva decât nerăbdarea inimii de a se elibera cât mai repede cu putință în fața nenorocirii altuia: „Doamne, apără-mă pe mine, să nu ajung ca el!” Prea des întâlnită în acest loc. Așadar, o compătimire falsă.

Și altul, de luat în seamnă, compătimirea nesentimentală, dar care știe ce vrea, ce merită și este hotărâtă să îndure totul cu răbdare. Cea din partea celor dragi sau a unor funcționari în penitenciar, care au rolul (binecuvântat pentru noi) de a ne corecta, încuraja, pune pe un drum bun.

O compătimire-speranță pentru a putea înfrunta realitatea, uneori prea crudă pentru a fi adevărată, unde deseori nici „nevoia de a visa” a lui Freud nu te poate deconecta de la durere. Atunci când ești închis, pierzi pe cineva drag pentru totdeauna. Și știi că nu i-ai fost alături în ultimiii ani, luni, zile, că nu i-ai spus cât de mult ții la ea. Se spune că viața fiecăruia este într-o continuă adaptare. La așa ceva nu te poți adapta, clar. Poți doar să lupți pentru ce ți-a rămas. Depresia, lipsurile, disperarea nu au voie să preia atenția. Din experiență pot afirma că pe lângă curaj și susținere din partea altora este nevoie și de multă inconștiență pentru a putea accepta și continua motivat.

Ajungi să crezi că, de fapt, chiar meriți să înduri din cauză că ești greșit, un sentiment de inferioritate. Trebuie să lupți pentru a demonstra că merți altceva, ceva mai bun, făr a minimiza deloc fapta comisă.

Închisoarea, un loc unde programul e respectat cu strictețe și limitele sunt primele reguli înainte de orice logică. Prin programele care se fac în penitenciar te ajută să înțelegi că ai greșit și o anumită suferință este echitabilă. Trebuie să schimbi comportamentul tău și modul de a gândi. În momentul acela apare din nou SPERANȚA, la propriu.

Autor: S.C., condamnat pentru crimă, Penitenciarul Mioveni

*scrisoarea nu a fost publicată integral