„Intenționez să mă chinui legal”

„Domnul umbla cu mine… În momentul de față execut o pedeapsă amară pentru trafic de droguri, piperată cu o suspendare, transformată în executare. Încerc să învăț din consecințe, astea le consider fiind ale mele, nu din pedeapsă, fiindcă aia am primit-o de la alții.

Mă rog zilnic pentru înțelepciune, pricepere. Mă rog ca să înțeleg niște lucruri din viață, să-mi înțeleg alegerile inconștiente și în tot timpul ăsta sufăr enorm.

Domnul umbla cu mine. Nu mă trăda, mă avertiza din timp cum putea cel mai bine, mai vizibil, prin vise, presimțiri, oameni, întâmplări. Totuși, mândria m-a orbit, nepăsarea, inconștiența m-a făcut să neglijez orice semn binevoitor de avertizare, așa că la un moment dat, inevitabil, a urmat ce trebuia să urmeze. Am fost arestat, condamnat și închis ca să-mi execut pedeapsa într-un penitenciar.

***

Căldura lunii august mă lasă fără aer, mă apasă fără milă în camera ce-mi servește ca locuință, o celulă ce o împart cu alții, în jur de 20 de colegi de suferință.

Nu i-am ales, nu m-au ales, dar așa se întâmplă că trebuie să ne suportăm reciproc cu defecte, cu tot tacâmul. Împreună dormim, ne trezim, ne plimbăm, servim în mare parte aceeași hrană. Povestim, ne amintim, ne manifestăm fiecare cum putem și avem același lucru în comun: cu toții ne-am pierdut libertatea.

După observațiile mele, pe toți ne atrag filmele, întâmplările cu pușcăriași, putem fi cu sau fără experiență în domeniu, suntem curioși. Probabil senzația de „suntem păcătoși” ne lasă cu un iz în gură, oricum experiența e total diferită, e ceva imposibil de descris în cuvinte pentru cei care nu au pășit pragul unei instituții de detenție.

Săptămâni la rând am avut presimțirea că cu libertatea pierdută, am pierdut mult mai mult, chiar și esența, rostul vieții.

Fără libertate, omul ce mai contează? Când am înțeles că libertatea este un drept pe care trebuie să-l recâștig, parcă mi s-a răsturnat tot universul.

Nu pot lua o hotărâre fiindcă nu contez, nu contează ce simt, ce cred, ce planuri am, nu mai am cuvânt, nu mai contez nimănui, în afară de câțiva apropiați, nu există altă alternativă decât să execut și să aștept trecerea timpului.

Trăiesc zi de zi cu aceleași sentimente amare și mi se confirmă ce cunoșteam numai din vorbe,  că în detenție timpul stă pe loc!

Degeaba mă culc seara, dimineața tot aici mă trezesc și degeaba trec zilele, totul parcă stă nemișcat, pe loc. Nu mă mai uit pe afară nici pe geam, nu-mi face bine, nu mă ajută.

Încerc să descopăr lucruri folositoare, să găsesc partea pozitivă a lucrurilor, la un moment dat te obișnuiești cu sentința, cu gratiile, cu lumea din jur.

Ce am aici? Am timp. Timp să-mi analizez toată viața, să citesc, să scriu. Să-mi fac un program, să fac mișcare, sport, să gândesc, să mă ocup de mine. Lucruri ce nu prea puteam face în libertate.

Nu e ciudat? Atâta tehnologie ne ușurează viața, munca și totuși nu avem timp de nimic, mai ales pentru ce ar conta cel mai mult: de noi, de oamenii din jurul nostru.

Banii. Banii strică totul, iubirea de bani ne conduce în societatea asta de consum. Am căzut eu în capcana asta. Când am început să vând droguri, aveam nevoie numai de supraviețuire, apoi încet lucurile au degenerat, am dus-o în exces, am devenit neatent.

Părerea mea e că pentru nimic în lumea asta nu merită să riști o asemena povară ca pușcăria.

La început nu-mi vedeam niciun viitor. Pătat, e greu să câștigi încrederea societății. Oamenii, de obicei, se feresc de deținuți, deși suntem mulți pe aici care suntem mai buni, mai corecți, mai iubitori ca și mulți care ne judecă pe afară.

Acum, pe la sfârșitul detenției, am totuși mai multă încredere în viitor decât la început. Intenționez să mă chinui legal decât să risc pentru un trai mai ușor.”

K.I., Trafic de droguri, Penitenciarul Gherla

*scrisoarea nu a fost publicată integral