Press enter to see results or esc to cancel.

„Pe final de pedeapsă”

„În această scurtă proză vă voi relata experienţa mea în penitenciarele din România, în urma condamnării cu executare la pedeapsa de 4 ani şi 4 luni.

Numele meu este G.H.Ş. şi am fost condamnat în urma unui accident auto pe care l-am produs în stare de ebrietate şi în care puteam să curm viaţa a două persoane nevinovate, inclusiv propria-mi viaţă. O inconştienţă deosebit de gravă care m-a costat libertatea, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a transformat într-un criminal şi mi-a oferit o nouă şansă la viaţă, chiar dacă momentan sunt închis.

Drumul meu a început la Penitenciarul Poarta Albă, unde m-am aflat în arest preventiv, apoi, după condamnarea mea definitivă, am ajuns Penitenciarul Tulcea, deoarece Poarta Albă îi găzduieşte doar pe cei cu pedepse de până la trei ani, fiind penitenciar cu regim semideschis. Ulterior, din dorinţa proprie şi demersurile familiei am reuşit să fiu transferat la Penitenciarul Gherla, unde mă aflu şi în prezent, având mai puţin de 9 luni până la comisia de liberare.

În următoarele rânduri vă voi povesti câteva evenimente ce mi s-au întâmplat în fiecare penitenciar şi schimbările care s-au produs în mine pe parcursul zilelor de detenţie. Nu voi da numele reale ale persoanelor cu care am interacţionat din motive care ţin de propria-mi moralitate.

POARTA ALBĂ

Când am ajuns la Poarta Albă eram cum se spune în jargon de penitenciar, un „primarache”, mai exact un deţinut condamnat pentru prima oară. Deci, bineînţeles, un individ complet străin de mediul privativ de libertate. Am fost pus într-o cameră cu cca 28 de persoane condamnate pentru o sumedenie de infracţiunim de la omor, la conducere fără permis. Pentru următoarele 21 de zile urma să execut carantina în camera 6, secţia 4 preventi

După ce am primit un pat şi slabe indicaţii despre cine-i cine, m-am retras în pătrăţica mea şi am realizat subit că sunt într-un loc infect, mizer, un mediu haotic îmbuibat de capete pătrate dornice de afirmare prin lucruri nesăbuite. Trebuia să stau deoparte şi să fiu foarte atent, fără jocuri de noroc, fără prietenii şi fără combinaţii inutile. Primele nopţi fiindu-mi albe din pricina „cazării” mi-au oferit şansa să fac o cercetare introspectivă amănunţită: ce am făcut greşit până în punctul actual, ce vreau să fac de acum încolo şi ce arme posed. Repejor mi-am dat seama că mai toate lucrurile pe care le-am întreprins până în momentul acela au fost autodistructive şi dacă voi continua pe acest trend nu voi ajunge bine. Atunci am decis: merit o schimbare, părinţii mei merită un motiv de mândire, nu o oaie neagră care se învârte în cerc. 

Cum timp aveam berechet, m-am hotărât să îl folosesc pe tot pentru remodelarea minţii şi a trupului, mai exact m-am apucat de sport şi de lectură.

După carantină am fost repartizat pe aceeaşi secţie într-o cameră stabilă, unde urma să stau până ce rămâneam condamnat definitiv, secţia a 4 -a  preventiv, vestitat cameră 19. O numesc aşa pentru că era populată de oameni grei, şi la propriu şi la figurat. Oameni respectaţi şi înăuntru şi afară, „interlopi”. eu fiind un om cu caracter am intrat rapid în graţiile acestor „wise guys”, să le zicem Ionel şi Vladimir. După ce m-au citit, am fost primit cu braţele deschise şi am beneficiat de unele „privilegii”, ca să le zic aşa: mâncare bună zi de zi, eu fiind bucătarul desemnat, cărţi de calitate şi nu în ultimul rând, companie de calitate, cu nişte oameni a căror poveşti de viaţă mi-au deschis propria minte.

Pe data de 11 mai 2017, fix de ziua mea, am fost condamnat la 4 ani şi 4 luni, o pedeapsă destul de măricică. Automat, am căzut moral, dar norocul meu a fost că în aceeaşi zi am fost vizitat de tatăl meu, care a reuşit să mă îmbărbăteze prin poveşti din timpul lui greu petrecut în armată şi, de asemenea, a reuşit să îmi contureze adânc în minte ideea că practic voi executa doar doi ani şi peste doi ani, de ziua mea vom petrece împreună în libertate. L-am crezut pe cuvânt şi crezându-l am prins forţă, mi-am creat un target de doi ani de dezvoltare personală, un fel de facultate a vieţii. 

Treptat, camera 19 se destrăma, fiecare urmându-şi cursul firesc al pedepsei. Ionel s-a mutat pe spital împreună cu câţiva băieţi din clica noastră, Vladimir a fost pus în libertate şi uite aşa am rămas mai singur printre nişte făţarnici care au deprins ură personală pe mine, cum mi-am permis eu să mă fac plăcut printre „şmecheri” şi să duc o viaţă bună la puşcărie. Eu, un „primarache”. Aşa că s-au decis ei să mă încerce, eu fiind „căutat”, dintr-o familie „decentă”, prezentam o mină de aur pentru ei. Trimiteau „săgeţi” care să mă înjure, să caute râca şi aşa mai departe. Într-o zi am cedat (mare greşeală) şi am răspuns cu aceeaşi monedă, tensiunea a escaladat rapid şi am ajuns să ne împărţim pumn.

Într-un târziu, au intervenit majorii de pe secţie, eu am fost mutat pe altă cameră, el a fost transportat pe spital. Eu m-am ales cu raport de incident, el cu 40 de zile de spitalizare. Zilele ce au urmat am fost abordat pentru „a face plata ca să nu îmi iau mandat”. Iniţial, se dorea suma de 200 de lei per zi de spitalizare, dar într-un final, excesul de nervi a fost dat uitării pentru 5 cartoane de ţigări şi o pereche de adidaşi.

Ţin să menţionez că de atunci m-am ferit de scandaluri ca de dracu’ şi am reuşit într-un final să mă scap şi de raport. La Poarta Albă, după incident, fiind rămas definitiv, am fost mutat pe secţia a 2-a tranzit unde am stat fix o lună. Pedeapsa mea fiind de peste trei ani urma să fiu făcut colet şi „pus pe cursă” destinaţia TULCEA.

Limuzina ANP-ului aştepta parcată între porţi la Poarta Albă. Odată urcat şi cu bagajele la loc de cinste, am scanat repede un loc în dubă, unde să mă aşez cât se poate de „confortabil” pentru călătoria ce urma. Spre marea mea surprindere şi bucurie l-am reperat pe Ionel tolănit pe două scaune (nu din opulenţă, atât ocupă el) şi lângă el, alt prietenaş din vechea cameră, şi ei cu aceeaşi destinaţie.

Drumul a durat două ore şi jumătate.

Am fost cazat pe secţia 1, camera 105 şi ei pe aceeaşi secţie, camera 113. Am fost surprins cât de mici erau celulele din acest penitenciar, trebuia să locuim 15 indivizi în cca 20 de metri pătraţi cu tot cu baie. Un mini iad (căldură, ploşniţe, saltele rele etc.) Problema mea mare era următoarea: aveam raport, iar Penitenciarul Tulcea nu îmi oferea multe oportunităţi să îl scot. Mai exact: muncă, nu, cursuri, nu. Pe cât trecea timpul, am realizat că acest penitenciar era un mediu corupt, propice pentru tot felul de „combinaţii” şi nu pentru reabilitare. Mai mult nu vreau să detaliez, doar că mi-am dat seama că e mai bine să fug de „tentaţii”, decât să le înfrunt. După o discuţie serioasă cu tatăl meu, am decis că ambii trebuie să ne „lepădăm” de trecut, de mediu şi să vindem tot din Constanţa şi să „emigrăm” la Cluj-Napoca. Zis şi făcut. Odată ce el a început demersurile lichidării de bunuri, a fost trimisă şi cererea pentru a fi mutat la Penitenciarul Gherla, judeţul Cluj.

Mi-am luat rămas-bun de la „tovărăşei”, de la „tentaţii” şi am pornit spre GHERLA.

Distanţa dintre Tulcea şi Gherla este de aprox 800 de kilometri, deci drumul a fost unul greu, într-o dubă cu scaune de stadion. A durat o săptămână, cu multe opriri la penitenciare din această rută şi cu tranzit de 3 zile la Rahova şi 1 zi la Aiud. Pe drum am cunoscut o droaie de oameni cu destinaţii diferite şi discuţiile au fost de genul: cum e acolo, ce ai făcut tu, ce am făcut eu, cine e şmecher, cine nu. Oricum, am reuşit să îmi fac o idee de PNT Gherla, una bună şi nu m-am înşelat.

Odată ajuns am mai luat o decizie importantă pentru viaţa mea, şi anume de a mă lăsa de fumat, deci am fost repartizat pe cameră de nefumători.

De când am ajuns pe Gherla am avut nenumărate „şocuri” benefice, unul dintre ele fiind faptul că am privit pe fereastră şi, în loc de fiare, betoane şi sârmă ghimpată, am văzut o parte dintr-un orăşel cochet împrejmuit de dealuri. Altul fiind faptul că există o sală de mese, există sală de sport, bibliotecă, majorii îţi vorbeau frumos, se ţineau cursuri, problemele îţi erau băgate în seamă, m-am integrat nemaipomenit, am reuşit să îmi scot raportul şi să îmi fac prieteni.

Momentan sunt cu un picior în libertate, deoarece am primit regim semideschis, sunt delegat de cameră ales de colectiv, mă simt respectat de colegi şi apreciat. Ţin să menţionez că acum doi ani, când am căzut la puşcărie, eram un drogat supraponderal care era setat pe autodistrugere.

Nu contează mediul în care te afli, ci ce îţi doreşti cu adevărat să fii. Nu zic că mediul penitenciar nu este unul demonic care reuşeşte cu brio să ademenească iar şi iar sute de oameni slabi şi să îi îndoctrineze înspre a face rău. Eu personal am reuşit să văd peste aceste bariere şi să mă autodepăşesc.

Sfătuiesc pe cititori să ducă o viaţă decentă, călăuzită de decizii corecte, să respecte legea şi să nu se creadă mai presus. Un om deştept învaţă din greşelile altora, unul prost nici măcar din propriile sale greşeli.

Notă: Experienţa trăită de mine a fost una mult mai amănunţită, dar în aceste rânduri am încercat să cuprind esenţialul, mai exact binele pe care am reuţit să mi-l fac. Ar mai fi multe aspecte de relatat, dar dintr-o frică (probabil neîntemeiată), cauzată de faptul că încă nu sunt liber şi mai am puţin drum de parcurs în acest mediu, mă rezum la atât.”

Autor: G.H.Ș,  4 ani și 4 luni, Penitenciarul Gherla
*scrisoarea nu a fost publicată integral