„Scrisoare autobiografică”

„M-am născut într-o familie binecuvântată, în anul 1992, într-un oraș foarte frumos – Sibiu. Copilăria mea a fost foarte frumoasă, cu multe peripeții.

Am fost crescută de bunicii din partea maternă, deoarece părinții mei s-au despărțit când aveam o vârstă foarte fragedă, trei ani.

Cele trei călăuze (mama și bunicii mei) în viața mea m-au educat și mi-au oferit tot sprijinul.
În vacanțe mergeam la tatăl meu la Aiud, erau vacanțe foarte frumoase împreună cu el.
Am absolvit școala gimnazială în Sibiu, într-un cartier foarte frumos.
Liceul nu am reușit să-l termin din cauza anturajului, am fost exmatriculată la sfârșitul clasei a 9-a, din cauza absențelor.
Mama m-a înscris la o școală de meserii particulară, ca profesie bucătar-ospătar. Nu am reușit să termin nici această școală din cauza unui băiat.

Băiatul care l-am cunoscut este soțul meu. Realizarea mea cea mai mare în viață este fetița mea, A.

Stând împreună cu soțul meu și fetița mea, în urma anturajului soțului meu, am învățat și eu să fur, ajungând după multe fapte să fiu închisă, să fiu pedepsit pentru ceea ce am făcut.

Nu am reușit să îmi realizez visele pe care le-am avut la începutul vieții. Trebuia să fiu un pic mai realistă, să fiu mai fermă și mai hotărâtă, dar această pedeapsă pe care am primit-o m-a trezit la realitate și voi pune mai mult accent pe viața mea și a fiicei mele.

Când am ajuns aici, în 2016, la închisoare am fost foarte speriată și singură. Cu ajutorul cadrelor am reușit să trec peste această perioadă grea pentru mine și ușor, ușor am reușit să mă adaptez.

După scurtul timp de adaptare am ieșit la muncă, pentru a-mi câștiga zile și bani. Astfel, continuând să merg la muncă, mă apropii tot mai repede de eliberarea condiționată – mai 2019.

Aici, de când am intrat am simțit o durere profundă, care mă măcina și nimic altceva nu îmi trecea prin cap, decât gândul la fiica mea, care dintr-o dată a fost brusc despărțită de mine.

Pe parcursul vieții am învățat să trăiesc, dar și să mor câte puțin cu fiecare pierdere, cu fiecare eșesc, cu fiecare vis abandonat. Am învățat să fiu puternică, dar în același timp neputincioasă. Am învățat cum e să ai totul, dar și cum este să nu ai nimic.

Sunt puțin debusolată, nu e un sfârșit de drum, e doar o motivație mai puternică de a putea fi alături de familia mea și a nu le mai da motive de a suferi vreodată și de a-mi simți lipsa.”

Autor: o deținută din Penitenciarul Gherla, condamnată pentru furt