„Justiția restaurativă este o poveste în România”

George Pascaru este sociolog. A lucrat la mai multe proiecte de sprijin pentru foștii deținuți, împreună cu cei de la Asociația Alternative Sociale din Iași.  În asociație a început ca voluntar, apoi a fost, pe rând, asistent social, coordonator proiect, trainer și facilitator.

Cum ți-ai ales meseria?

Sunt sociolog, între sobar și solist balet, cum îmi plăcea să spun când am terminat facultatea. Acolo era trecută profesia asta într-un nomenclator de ocupații. Am terminat studiile de licența la Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași, însă lucram deja de vreo doi ani la Asociația Alternative Sociale.

În anul 2 de facultate am ales să fiu practician în domeniul serviciilor sociale, în defavoarea unui drum în cercetare sociologică – sondaje politice, cam asta era singura opțiune atunci. Îmi amintesc perfect momentul, am ales să mă implic într-un proiect de prevenire a traficului de persoane, în loc să merg să fac chestionare despre preferințe politice. Pentru mine făcea (și încă mai face) mult mai mult sens să lucrez direct cu oameni, să contribui palpabil la ceva.

La ce programe post-detenţie ai lucrat? 

Persoanele private de libertate si familiile acestora au fost în centrul unui program de asistență și suport, derulat de asociație timp de 20 de ani, până în prezent. În tot acest timp abordările noastre și nevoile beneficiarilor au evoluat și s-au transformat odată cu contextul social, legal și economic. Reintegrarea foștilor deținuti este un proces dificil și de durată în orice țară europeană. Am început prin a stabili legături cu familiile delincvenţilor minori şi abilitarea acestora în vederea unei mai atente supravegheri a copiilor precum şi pentru a promova un comportament prosocial în rândul copiilor. Proiecte ulterioare au oferit asistență psihosocială, alfabetizare, cursuri de calificare profesională și educație pentru sănătate. Accentul intervenției devine reinserţia socială prin muncă a tinerilor delincvenţi aflaţi la prima condamnare, liberaţi din Penitenciarul Iaşi. În urmă lecțiilor învățate din practică am inițiat o nouă abordare, mai sistemică, bazată pe factorii comunitari care pot fi mobilizați pentru facilitarea reintegrării în societate, pornind de la instituții, familie, oportunități de angajare etc. Am urmărit ca familia persoanei private de libertate să primească un suport social pe termen lung, în vederea diminuării efectelor negative asupra familiei ale detenţiei unui părinte sau partener de viaţă. Discriminarea, marginalizare și stigmatizarea sunt provocări importante în munca noastră cu deținutul și familia acestuia. COPING este unul din proiectele care a produs rapoarte de cercetare privind situația copiilor deținuților.

Care sunt dificultăţile cu care se confruntă oamenii atunci când ies din penitenciar?

Adaptarea la noua situație: copiii au crescut, comunitata s-a schimbat, obiceiurile sunt altele, telefoanele au evoluat etc. Toate aceste lucruri noi aruncă fostul deținut într-o alienare greu de controlat. Dacă în acest moment nu își găsește un loc de muncă, copiii nu mai recunosc autoritatea parentală, familia extinsă pune presiune etc., revenirea acasă devine rapid un coșmar.
Deși ilegală, discriminarea pe bază de cazier la angajare este o practică frecventă și social acceptată în România. E un cerc vicios – nu îți poți găsi un loc de muncă plătit decent pentru că ai cazier, așa că accepți să lucrezi pe foarte puțini bani și trebuie să faci rost altfel de resurse pentru subzistență.

Care este precepţia comunităţii în care se întorc?

Justiția restaurativă este o poveste în România. Cele mai multe fapte penale se întâmplă în mediul rural, unde oamenii se cunosc între ei destul de bine, iar un furt sau o tâlhărie se ține minte. De cele mai multe ori, comunitatea în care te întorci, ca fost deținut, încă resimte negativ (uneori chiar destul de puternic) prejudiciul pe care l-ai creat. Memoria faptei reprobabile pe care ai făcut-o este o ștampila pe care o primești de la cei din jur și care te izolează și mai mult. Atunci când nu ai abilitățile de a înțelege și media astfel de dinamici sociale, poți escalada conflicte latente cu cei din comunitate și se poate ajunge la situații dramatice.

Din experienţa ta, de ce crezi că recidiva e atât de mare?

Lipsa de resurse. Sistemul (penitenciare, probațiune, serviciile sociale) este sufocat de lipsa personalului și în acest context, programele de reintegrare și suport pentru prevenirea recidivei rămân niște idei bune, scrise frumos, în niște dosare. Rețeaua de suport social face diferența. Acolo unde există un suport de la familie sau comunitate, șansele de a se reîntoarce după gratii sunt mai mici. Mai este de luat în calcul și contextul societal; e greu „să reușească” pentru un tânăr cu toate condițiile și șansele: familie, condiții financiare, educație etc. Gândiți-vă cum e pentru un tânăr care nu are nimic din toate acestea. Acum gândește-te cât de dificil este pentru tine să te descurci cu toate cele. Cum ar fi să faci față la toate astea neavând educație, bani, sprijn de toate felurile din partea familiei… nu mai vorbim de discriminare, marginalizare și toate fenomenele sociale de auto-sabotare.

Care crezi că sunt primii paşi pe care îi putem face, la nivel de societate, pentru împiedicarea recidivării persoanelor liberate?

Deținutul și familia acestuia au nevoie de sprijinul comunității! Copiii deținuților sunt mai vulnerabili în comunitate și partenerul de viață nu ar trebui să facă față acestei crize singur. Campaniile de informare și sensibilizare a publicului larg, conștientizarea autorităților locale și mobilizarea rețelei de instituții cu atribuții în domeniu sunt eforturi importante și necesare atât pentru deținut cât și pentru comunitatea în care revine fostul deținut, inevitabil, după ce și-a ispășit pedeapsa privativă de libertate.

Dintre oamenii cu care ai lucrat, e vreo poveste care ţi-a rămas în minte?

Copiii, tot timpul copiii. O resursă importantă pentru deținuții care au și copii este durerea de a fi despărțiți de copii. Deși îi apasă destul de puternic, deținuții care au copii, de obicei, au un drive, o motivație mult mai solidă de a reveni acasă și a se reintegra în societate. Mulți deținuți nu vor să fie văzuți de copiii lor în penitenciar. Îmi amintesc un caz în care deținutul nu voia ca cele două fetițe să-l vadă în zeghe și să rămână cu această amintire despre tatăl lor, așa că la vizită venea doar soția. Putea să își vadă fetițele când ieșea la muncă, la salubritate publică și putea să-și anunțe din timp soția. Uneori putea vorbi cu fetele, alteori nu, în funcție de gardianul care îi însoțea și dacă acesta permitea sau nu.

*„Asociaţia Alternative Sociale este o organizaţie neguvernamentală, apolitică şi non-profit iniţiată de un grup de studenţi de la Facultatea de Filosofie, Specializarea Asistenţă Socială a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi în anul 1997, cu ocazia practicii de specialitate din ultimul an de studii. La început, opt membri ai asociaţiei au derulat, în regim de voluntariat, programe de terapie comportamentală şi educaţională cu 32 de deținuți minori din Penitenciarul Iaşi.

Acesta este introducerea cel mai frecvent folosită atunci când vorbim despre Alternative Sociale. Pe mine chiar m-a inspirat chestia asta!”, spune George.

Un interviu de Andrada Lăutaru