Eseu din Penitenciarul Constanța – Poarta Albă

„Am fost întotdeauna o persoană activă, care am preferat și prefer ca toate activitățile pe care le desfășor să nu se petreacă în același loc, același fel zi de zi. Acesta este motivul pentru care am ales să devin șofer profesionist, alergând liber dintr-un capăt în altul al țării, lumii chiar. Din momentul în care am fost închis dintr-o greșeală care s-a petrecut din naivitatea mea, am realizat că libertatea este cel mai de preț lucru pe care îl avem în viață și, inconștienți, mulți dintre noi nu îl apreciem. Pedeapsa prin privare de libertate, pentru mine înseamnă o suferință, suferință psihică, care lasă urme în suflet, atât în sufletele noastre, cât și în sufletele familiilor noastre, a copiilor noștri mai ales.

Ce-i drept este că trăim într-o societate nu prea sănătoasă, iar pedepsele nu sunt tocmai bine administrate. Această societate pune presiune mare pe cei mai mulți dintre noi, iar din cauza neajunsurilor, oamenii sunt împinși să cadă în abateri de la legalitate (mai mult sau mai puțin) pentru a supraviețui.

(…)

Am fost judecat fără să fiu ascultat și judecat aspru…2,10 ani închisoare. Am fost smuls din acel sân al societății de care spuneam că nu este prea sănătoasă (dar în care se aflau copilul meu, familia mea, frații mei, prietenii mei, locul de muncă, care, în cele din urmă, după eforturi și timp îndelungat de sacrificii îmi aducea satisfacții bănești) și m-am trezit în sânul unui coșmar numit închisoare care are drept scop reabilitarea persoanelor răufăcătoare.

Aici, constat că singura șansă de a supraviețui este să te adaptezi și să te dai, cel puțin pe față, după ceilalți. Predomină o mentalitate bolnavă, suntem educați diferit, iar asta duce inevitabil la contradicții ce se pot transforma direct în incidente.

Mă închid în mine, nu vorbesc prea mult, fac eforturi să evit conflicte care iau naștere din nimicuri.

Mă refugiez în muncă majoritatea timpului și aștept nerăbdător ziua în care voi părăsi acest loc pentru totdeauna. Afară sunt așteptat de copilul meu, care are mare nevoie de mine, concubina mea, părinții mei, frate, soră și o sumedenie de prieteni care nu au putut să creadă când au aflat că am fost arestat.

După toată experiența pe care am trăit-o am învățat un lucru important: să nu mă mai încred în oameni și să evaluez mai bine atât oamenii, cât și intențiile lor.

Cât despre viitor eu nu pot să mi-l văd, ci îmi doresc ca el să arate într-un anumit fel. În cazul acesta, eu îmi doresc liniște alături de copilul meu, din viața căruia am lipsit considerabil, încercând să recuperez cât mai mult din timpul pierdut.”

Autor: C.M, Penitenciarul Constanța Poarta-Albă

*Scrisoarea nu a fost publicată integral