„Etnografia Tranzițiilor la Deținuți”: pașii spre reintegrarea în societate

Andrada Istrate este sociolog și a lucrat ca cercetătoare în proiectul Etnografia tranzițiilor la deținuți care a urmărit procesul de reintegrare socială din perspectiva (foștilor) deținuților.

În cadrul cercetării, desfășurate printr-o colaborare a Universității din București și a Universității din Oslo, au fost intervievați 60 de români și romi, care au fost în detenție în România sau în Norvegia. Interviurile au avut loc în timpul executării pedepsei și după ieșirea din penitenciar, astfel: în ziua liberării, la o săptămână, la o lună, la trei luni, la șase luni și la un an.

Cu ce categorii de oameni aţi vorbit de-a lungul studiului?

Am încercat să vorbim cu oameni foarte diferiți și care să fie atât romi, cât și români. Și să aibă și pedepse scurte și pedepse lungi. Am avut de la hoți de buzunare, la oameni care au condus fără permis, până la oameni care aveau o pedeapsa mai lungă. Fie pentru crimă, fie pentru tâlhărie sau viol.

Cei mai mulți s-au întors în București și în orașele de lângă București. Mai toți participanții mei au fost din București, din Buzău, Teleorman sau Bolintin. Au fost liberați și în mediul urban, și în mediul rural. Și mai tineri, și mai în vârstă. Am încercat cumva să acoperim fiecare segment, că să zic așa, de posibili deținuți. N-am reușit pentru toate cazurile, n-am avut nici un vietaș (n.r. condamnat la închisoare pe viață), de exemplu.

Nivelul veniturilor e foarte greu de văzut în penitenciar. Și etnia. E vorba despre o declarație a lor. Am avut noroc să prindem și oameni care s-au întors în Ferentari în situații foarte nasoale, dar și oameni mai înstăriți, cu un statut social mai înalt, dar nu ne-am uitat în mod special la venituri.

Cum văd deținuții viața de după liberare?

Au metaforă asta a renașterii care e o metaforă biblică, dacă stai să te gândești. Reînnoire. Și toți se gândesc că o să înceapă o viață nouă după liberare. Acum, dacă îi întrebi pas cu cu pas care e planul după liberare, cei mai mulți nu au și ai zice că e o speranță nefondată, dar cele mai multe studii arată că e foarte important ca ei să fie optimiști la ieşirea din penitenciar. Optimismul contribuie foarte mult la alegerile pe care ei urmează să le facă, dar planurile sunt foarte vagi.

Ce pattern-uri aţi văzut după liberare?

Am văzut, de pildă, că cea mai importantă perioada după liberare e prima lună. În luna aia cumva se așază fundația pentru întregul lor parcurs de liberare, pentru că, în luna aia, ei văd cum urmează să se așeze viața lor și văd dacă urmează să se întoarcă în penitenciar.

Reintegrare socială

Ioan Durnescu are un articol despre procesul de reintergrare socială. E vorba de câțiva pași, ai o perioada de acomodare, în primul rând, în care totul devine super augumentat, toate simțurile tale. E vorba cumva de re-obișnuire cu vechiul tine. Mersul cu autobuzul, cu sunetele, și apoi și obișnuirea corpului cu liberarea. Corpul este prima modalitate prin care omul simte liberarea. Se observă, de exemplu, că pașii pe care îi face [n.r. o persoană proaspăt liberată] sunt mult mai mici decât paşii pe care îi făcea înainte de liberare, pentru că, pur şi simplu, se mişca într-un spaţiu mult mai strâns.

De exemplu, mulți au reclamat simptome foarte nasoale ca un fel de Post Traumatic Stress Disorder, dar nu i-aș spune chiar așa, pentru că nu sunt doctor să vin cu un diagnostic. Se trezeau noaptea sau întrebau dacă pot să deschidă televizorul. Ei dacă erau obşinuiţi să stea cu 16 în camera, normal că întrebi când vrei să faci o chestie din asta. Sau dimineața așteptau ceaiul și biscuiții, pentru că asta primeau la pușcărie. Sau un tip povestește că vorbea la telefon și a intrat nevasta-să în camera și a aruncat telefonul, pentru că în penitenciar nu ai voie cu astfel de bunuri.

De asemenea, am văzut, de pildă, că pentru cei care au un statut social mai ridicat experiența carcerală este văzută ca fiind mult mai traumatică și au nevoie de un timp mult mai lung de recuperare după penitenciar.

De regulă, familia preia responsabilitatea liberării

Cei mai mulți dintre cei liberați și-au petrecut foarte mult timp cu familia, în prima săptămână. În cele mai multe cazuri, familia e cea care preia cumva toată responsabilitatea liberării, pentru că, o dată ce se închid porțile penitenciarului, statul nu mai are nici un fel de implicare în viață fostului deținut.

Deținuții de la Jilava plecau, de pildă, cu 2,60 RON, care reprezintă costul biletului de autobuz până la ultimul domiciliu. (n.r. Adresa pe care au declarat-o la arestare). Cu 2,60 RON e cam greu să începi o viață, dacă nu ai o familie care să te susţină. Familia preia mare parte din responsabilitatea asupra deținutului încă de când el e în penitenciar. Asta înseamnă pachet, bani, vizite. E și o parte emoţională, dar e și o parte cumva practică. Și după liberare, la fel, neexistând nici un fel de instituție care să orienteze cumva  deținutul post liberare, toată responsabilitatea se mută la familie.

Cum evoluează relațiile de familie de-a lungul perioadei petrecute în penitenciar?

Se mai rup relații între soț și soție, dar aici vine partea frumoasă. Noi ce am văzut, vorbesc cumva comparativ între români și romi. Romii au norocul de a avea o structură de solidaritate mult mai puternică. Nu am întâlnit cazuri în care soții să divorțeze cât timp el este în penitenciar, în cazul romilor cu care am vorbit noi. Și familia e cumva mult mai învestită în procesul ăsta și în procesul carceral, în tot procesul penal, dacă includem și liberarea. Deci, cumva familia e mult mai aproape de ei și e mult mai puțin stigmatizat, în sensul în care zic, bine, ai greșit, ai comis o faptă, ai căzut la pușcărie, dar nu e sfârșitul lumii, suntem alături de tine, hai să lucrăm cu chestia asta.

La români e ușor mai diferit pentru că familia se simte rușinată că băiatul sau soțul este în penitenciar și ascund chestia asta. De exemplu, când se întoarce acasă, spun că a fost plecat la muncă în străinătate. Dacă e să te uiți de departe, romii ar avea o șansă de reintegrare socială mult mai mare decât au românii, pentru că au o pernă mai mare pe care să cadă. Din nefericire, sunt mai exlcuşi, mai marginalizați decât ceilalți.

Am văzut multe situaţii în care soţii s-au separat pe parcursul pedepsei, şi multe cazuri în care familia a stat alături de ei. Deci, nu cred că este o regulă. Am văzut, în schimb, la femei o chestie interesantă pentru că am stat multe ore în față penitenciarului așteptând deținuții să iasă. Stăteam câte şase ore în fața penitenciarului, evident mai vorbeai. Și am văzut un fel de emancipare a femeilor, dacă vrei. Erau femei care nu lucrau și care cumva au fost împinse să își asume responsabilitate asupra familiei și au început să lucreze, să fie ele cele care produc și cele care au grijă și de cel care este în penitenciar.

Care sunt serviciile de asistenţă socială de care deţinuţii beneficiază la ieşirea din penitenciar?

E o posibilitate de a accesa anumite drepturi, de exemplu, ajutorul social de urgenţă. Nu o fac, pentru că procesul este foarte greu. Trebuie să te duci dintr-o parte în alta, să îţi compilezi un dosar în care să îţi incluzi toate documentele. Trebuie să ai bani pentru ele, iar recompensa e destul de mică, 120 de lei, care cred că se acordă o singură dată.

Alții nu se califică. Nu poţi să aplici la ajutor de şomaj, pentru că nu se consideră că în perioada în care au fost încarceraţi, ei sunt şomeri.

Nu am întâlnit foşti deţinuţi care să apeleze la stat pentru a-i ajuta. Pur şi simplu, ei zic că nu au încredere și că nu vor să aibă de-a face cu statul. Statul este, mai degrabă, absent din parcursul de liberare, iar familia este cea pe umerii căreia cade întreaga responsabilitate asupra deținutului.

Cum îşi găsesc de lucru foştii deţinuţi?

Atunci când ne gândim la locuri de muncă, trebuie să avem în vedere și ce au făcut ei înainte. Se duc la foștii angajatori sau la prieteni care i-ar putea ajuta. Domeniile în care ei lucrează sunt domeniile cumva mai nereglementate, taximetrie, în unele instanțe, pentru că acolo, până acum ceva vreme nu era nevoie de cazier, construcții, spălătorie auto, reciclare, curățenie, din ce am văzut noi. Dar, din nou, fiind foarte aproape de București, evident că nu o să vezi foarte mulți oameni care s-au apucat să facă agricultură. Foarte mulți lucrează la negru care, din nou, este infracțiune, dar când ți se cere cazierul pentru orice fel de slujbă pentru care ai vreau să aplici, orice fel de slujbă, ți se cam îngrădesc toate posibilitățile de acțiune.

Vorbeam cu un fost deținut, la vreo 60 de ani. El era hoț de buzunare. Un hoț de buzunare foarte priceput, făcuse asta de la 10-12 ani. Sunt convinsă că în lumea bucureșteană a hoților de buzunare el era foarte bine văzut.

Când îl întrebi pe omul ăla, bine, dar de ce nu te-ai dus la ADP (n.r. Administrația Domeniului Public) să lucrezi sau de ce nu te-ai dus să faci curat în parc. E o chestie jignitoare, pentru că omul ăla are un statut, totuși. Poate că nu e statutul ăla pro-social, nu este profesor, nu este om de afaceri, dar are un statut și nu poți să îl iei pe omul asta să îl pui să facă curat în parc, unde e posibil că el să se întâlnească cu oameni care se uitau la el cu respect înainte.

Cumva trebuie să te uiți și la ce făcea omul ăla înainte. În plus, ar fi foarte bine dacă ar exista un fel de instituție care să îi orienteze pentru un anumit tip de meserii pentru care ei s-ar pricepe. Să îți dau un exemplu, poate o să ți se pară stupid. Ai oameni care au vândut droguri și nu vor să mai facă chestia asta. Că vinzi droguri sau că vinzi haine, sau mașini în târgul de mașini, sau orice altceva, îţi trebuie anumite priceperi, anumite skill-uri. Şi omul ăla are nişte skill-uri foarte bune de marketing, ştie cum să se facă găsit, cum să vândă, are o oarecare creativitate. Ia-i priceperea asta pe care o are şi du-o într-o altă zonă. Poți să vinzi orice altceva cu cunoașterea pe care o ai.

Și mă gândesc la foarte multe alte cazuri în care omul se pricepe la ceva. Îndreaptă-i. Din punctul meu de vedere, cam asta trebuie să fie ce ar trebui să învețe un deținut în penitenciar – cum să se folosească de skill-urile lor.

Cel mai dramatic mi se pare pentru primari, pentru cei care sunt la prima pedeapsă, pentru că ei ajung acolo și se întâlnesc cu o clasa de infractori care au făcut pedepse asemănătoare cu a lui. Din start, el vede că ceea ce a făcut nu e atât de nasol, vede că nu este atât de neobișnuită situația lui. Cumva îi normalizează fapta. Apoi, învață de la alții cum să facă mai bine chestia asta. Nu degeaba zic când se duc la pușcărie că se duc la facultate sau că e școală vieții.

Cei care au lucrat în penitenciar rămân să lucreze pentru aceeași angajatori?

Din ce știu eu, de cele mai multe ori, nu. Reprezintă o problemă de siguranță. Nu știu exact care e raționamentul, dar așa cum îl văd eu, angajatorul și lucrătorul din penitenciar care îl supraveghează vede acolo un fel de solidaritate între fostul deținut și deținutul care lucrează. Există posibilitatea să îi strecoare bunuri, să îi dea un telefon sau droguri sau mai știu eu ce. Nu știu exact care sunt spaimele lucrătorilor de penitenciar în ceea ce privește chestia asta. Știu cazuri în care angajatorul ar fi vrut să continue să lucreze cu deținutul, dar în condițiile în care ei mai au contracte cu alți deținuți sau cu penitenciarul lucrul ăsta devine destul de complicat. Nu știu dacă asta e regula sau, pur și simplu, experiența mea.

E decizia angajatorului dacă te acceptă sau nu atunci când ai cazier?

Foarte mulți angajatori întreabă dacă ai cazier fără să fie vreun temei legal al întrebării. Dacă lucrezi într-o spălătorie auto nu ar trebui să te întrebe dacă ai cazier, pentru că ce poți să faci? Mulți, cumva, abuzează de chestia asta. Şi mai e ceva, să nu uităm, totuși, că oamenii ăștia nu sunt neapărat calificați. Ei nu au școală. Nu toți, evident, dar în lipsa calificărilor profesionale și în lipsa educație formale e cam greu să te angajezi.

Foști deținuți care plecă în străinătate

Proiectul asta a avut și o dimensiune comparativă. Noi am avut un parteneriat cu Universitatea din Oslo și o echipă de acolo, Thomas Ugelvik și Dorina Damșa (n.r. cercetători în științe sociale) au făcut interviuri cu deținuti români care urmau să fie liberați de acolo. Acum statul norvegian a început că un fel practică de crimmigration, de criminalizare a migrației, într-un fel. Odată ce a fost încarcerat omul primește un travel ban, interdicție de a intra în Norvegia. Asta înseamnă că este expulzat la liberare. Din cauza asta, colega mea, Dorina Damşa, a făcut interviuri cu ei cât erau în penitenciar, dar de preluat îi preluam noi de la aeroport. Cu ei a fost foarte greu pentru că nu stăteau o lună în România, până plecau iar. Unii se întorcea chiar în Norvegia, alții se întorceau în Malmö [n.r. Suedia], care e la 50 de km. Deci, se duceau în altă țară.

Şi la noi foarte mulți participanți au plecat în străinătate. Nu au plecat să stea o perioadă foarte lungă. Tot un fel de migrație circulară și acolo. Plecau, încercau, aveau prieteni care îi mai ajutau, tot așa prin rețele… Ei ziceau că lucrează. Acum n-am decât să îi cred. Unii chiar lucrează. Vezi șoferi, lucrează în restaurante, curățenie, abator, agricultură. E mai ușor pentru ei să plece. Chiar dacă pleacă să lucreze în slujbe mai prost plătite, tot sunt mai bine plătite decât au fost aici. Și mai e ceva, cei care lucrează acum trec prin ceea ce sociologii numesc in work poverty, cu toate că munceşți și câștigi un salariu, nu ti-e de ajuns să trăiești.

Un interviu  de Alexandra Voivozeanu

Foto via Etnografia Tranzițiilor la Deținuți