„Eu am fost în penitenciare, ca prin intermediul deţinuţilor, în calitatea lor de părinţi, să ajung la copii”

Iulian Svasta, unul dintre membrii Fundației Svasta, a început în anul 2014 un proiect prin care și-a propus să îi sprijine financiar pe copiii care au unul sau ambii părinți în închisoare. Astăzi, proiectul „Singur spre școală”, prin care elevii primesc lunar, timp de doi ani, suma de 300 de lei, iar studenții, 400, numără 82 de elevi și studenți din toată țara. De-a lungul timpului, 322 de copii și tineri au fost bursieri ai Fundației Svasta.

Iulian Svasta spune despre el că este, poate, singurul civil care a trecut de porțile tuturor penitenciarelor din România.

Cum arată realitatea din spatele acestor porţi?

Ţinta proiectului nostru nu au fost deţinuţii, ci copiii lor. Eu am fost în penitenciare, ca prin intermediul deţinuţilor, în calitatea lor de părinţi, să ajung la copii. Problema pe care mi-am pus-o eu este: în legătură cu aceşti oameni se poate pune un semn de întrebare, în ce măsură sunt ei vinovaţi sau nevinovaţi. Este o problemă la care nu îmi propun să răspund, dar ceea ce este o realitate evidentă este că copiii acestor deţinuţi sunt cu certitudine nevinovaţi.

În primele 2-3 penitenciare pe care le-am vizitat, mergeam într-un birou şi acolo discutam cu nişte angajaţi. La unul dintre ele, mi-au zis, hai să mergem la sala de bibliotecă, am invitat mai mulţi deţinuţi. Am intrat în această sală, era o mică sală, aşa, cu bănci şi m-am trezit în faţa unui auditoriu. Evident că lucrul acesta mi-a dat o stare aşa de emoţie, am avut un fel de trac, deşi am în spatele meu o experienţă semnificativă de profesor, de trainer, dar aici a fost altceva. Şi după o clipă sau mai multe de derută, de emoţie, m-am stăpânit şi am intrat cu ei în dialog. De regulă, le dau o foaie de hârtie şi le spun să pună câteva informaţii acolo şi eu după colectez aceste bileţele,  care sunt primul semnal pe care merg până la copii. Conţin datele de contact, asta îmi trebuie, persoana care are grijă, copilul, mama, tatăl, mă rog, dacă tatăl e la penitenciar, bunica, mătuşa. Uneori sunt copii care n-au niciun părinte şi atunci ei sunt în plasament, protecţia copilului, avem şi cazuri de genul ăsta.

Acesta este un proiect pe care îl realizăm în parteneriat cu Fundaţia VELUX din Danemarca, pe care am reuşit să Îi conving de importanţa acestui proiect. Este un proiect unic, nu vreau să mă laud, dar este o realitate în România.

De ce ați inițiat acest proiect?

Dacă aceşti copii nu sunt ajutaţi ei vor repeta soarta părinţilor, deci va fi o recidivă după o generaţie. Evident că există nişte poli, polii sărăciei, mai ales în zona Moldovei. Oamenii care sunt în puşcărie şi-au pierdut locul de muncă, băutură, venit acasă, dat în cap la nevastă, copiii mulţi rămaşi. Sunt cazuri în care la școală sau în comunitate nu se ştie de situaţia părinţilor. Au fost şi câteva, puţine, în care nici copiii n-au ştiut. Unii bănuiau.

Tendinţa copiilor şi a familiei e să ascundă că unul dintre părinţi e la penitenciar. Vor să îi protejeze pe copii, probabil, de şocuri. Dar cred că deja copiii au un şoc. Mulţi dintre ei sunt marcaţi puternic de dispariţia din orizontul familiei a tatălui sau a mamei şI le este foarte greu.

*292 dintre bursieri au tatăl aflat în detenție și 30 au mama după gratii.

Ce mecanisme ale statului pentru protejarea copiilor deținuților există?

Aici sunt prea puţin în temă, însă ce pot să spun este că subiectul ăsta nu prea este tratat cu responsabilitate de societate în ansamblul ei. Obsesia mea este că în momentul în care guilty sau dai cu ciocanul (n.r. se dă o sentință cu executare), cineva trebuie să se gândească şi la copii. În sensul ăsta, în colaborare cu ANP-ul am elaborat o procedură internă pe care ei au difuzat-o în toate penitenciarele. În momentul în care este încarcerată o persoană, urmează o perioadă de carantină în care deţinutul este supus la tot felul de întrebări, chestionare. Am realizat această completare, în sensul ca el să fie chestionat şi cu privire la situaţia copiilor, cine are grijă de copii, care e situaţia materială ş.a.m.d. Şi în cazul în care există un risc de abandon şcolar, penitenciarul este cel care anunţă autoritatea locală, compartimentele lor de asistenţă socială. Penitenciarul e cel care informează, vezi că nenea ăla e la noi, copiii sunt nu ştiu cum. Ei fac o anchetă socială, pentru că puşcăria nu are de unde să ştie dacă ce spun deţinuţii e adevărat, fac o anchetă socială şi constată care e realitatea. În adresa asta pe care o trimite penitenciarul, e menţionată posibilitatea ca aceşti copii să primească un ajutor şi e menţionată Fundaţia Svasta.

Un amănunt, regulă generală, aproape întotdeaua, eu când bat la ei la poartă, vin cu bicicleta. Asta e o deschidere, dintr-o dată nişte bariere dispar.

Ce schimbări ați observat în cei patru ani care au trecut de când ați început acest proiect?

O schimbare foarte importantă. La începutul proiectului nostru era 30.000-31.000 de deţinuţi, acum numărul este cu 10.000 mai mic (n.r. Astăzi, 21.270 de persoane sunt private de libertate ). Asta înseamnă şi probabil că au găsit şi pedepse fără privare de libertate.

Ce povești, de după gratii și de acasă de la cei aflați în închisoare, v-au rămas în minte?

Am intrat odată într-un penitenciar şi acolo administraţia invitase mai mulţi deţinuţi dintre cei care aveau deja copii bursieri. Era un bărbat tânăr, 30 şi ceva de ani, cu o faţă obosită, plictisită, era îmbrăcat într-o salopetă pătată, se vedea că muncea în puşcărie. Era şi el acolo, într-o sală mică, un fel de bibliotecă cu nişte cărţi pe etajere, o mică masă. Omul a intrat, m-a văzut şi o fi zis, cine ştie ce e cu ăsta pe aici. Eu m-am ridicat şi i-am întins mâna şi mi-am pronunţat numele şi ce m-a impresionat, în momentul ăla, toată figura i s-a schimbat. Fiindcă în momentul ăla el a făcut o asociere, individul pe care îl avea în faţa lui era ăla care făcuse nu ştiu ce, copiii lui erau bursieri. Am câştigat din discuţia cu acel bărbat enorm, ne-am despărţit ca şi cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani de zile.

Am fost la familia unui om condamnat la trei ani de puşcărie pentru că furase fier vechi, copiii lui efectiv nu aveau ce să mănânce. Pe cine și de ce pedepsești în cazul ăsta? Cât fier a putut să fure omul ăla, dar cei care au topit combinate întregi?

Disclaimer: Pentru esențializare, interviul a fost editat

Un interviu de Andrada Lăutaru