„Reintegrarea socială este mai ieftină decât a ține oameni în penitenciar”

Interviu cu Gabriel Oancea șeful Serviciului de Probațiune București şi Narcis Iordache, consilier de probațiune și responsabil de Relații cu Publicul în cadrul Serviciului de Probațiune București

Cum a apărut conceptul de probațiune?

Gabriel Oancea: Conceptul apare undeva în sfârșit de secol XIX în spațiul anglo-saxon, în Statele Unite și în Anglia, și apare ca o inițiativă, să spunem, privată, a unor indivizi care pe baze voluntare s-au angajat să sprijine instanța și comunitatea prin supraveghere.

Nu era supraveghere, cât mai degrabă luarea în grijă a persoanelor care comiseseră mici infracțiuni și implicarea lor în activități cu puternic fundament moral-religios și lucrativ. Erau asociații focalizate, mai ales, pe ceea ce numeau ei salvarea sufletelor infractorilor și aveau un puternic fundament bazat pe abstinență [de la consumul de alcool], pe o viață morală și, treptat, profitând de specificul legislației de tip anglo-saxon care oferea judecătorilor o putere decizională mult mai mare, ei au început să își ocupe locul lor bine stabilit în instanță, pentru ca, ulterior, să fie preluat la nivel oficial. Așa apar primele servicii de probațiune la început de secol XX în spațiul anglo-saxon. După Al Doilea Război Mondial, probațiunea pătrunde și în dreptul continental. Numele vine de la acel probatio din latină, a pune la încercare.

Practic, dacă ar fi să rezumăm filozofia probațiunii, pentru o anumită perioadă de timp, nu execuți o pedeapsă cu închisoarea, ci te punem la încercare, pe o perioadă în care trebuie să respecți anumite măsuri și obligații și vedem mai departe ce se întâmplă.

Este o instituție foarte versatilă, s-a adaptat la contextele jurisdicționale din majoritatea țărilor. De exemplu, în România a intrat sub forma acestei suspendări a pedepsei. După aceea, a intrat și în forma amânării aplicării pedepsei. Tot conceptului de probațiune, de exemplu, i se subsumează o serie de practici cum ar fi munca în folosul comunității ca pedeapsă, de exemplu. Ținta probațiunii este tocmai aceea de a oferi judecătorului posibilitatea de a aplica și sancțiuni neprivative de libertate pentru anumite categorii de infractori, evitându-se încarcerarea, supra-aglomerarea penitenciarelor.

Ce tipuri de infracțiuni au comis cei care se află sub supravegherea Sistemului de Probaţiune?

Gabriel Oancea: Teoretic, Codul Penal stabilește niște limite de pedeapsă care trebuie să fie aplicate de către judecător ca o persoană să fie susceptibilă de a primi o suspendare sub supraveghere. Dacă ne uităm la infracțiuni, e foarte greu. Mai degrabă, am putea contura profilul infractorului și atunci e clar că sunt infractori care au comis, de cele mai multe ori, infracțiuni care nu au un grad foarte mare de pericol social. Putem vorbi despre furturi, despre infracțiuni la legea drogurilor, de exemplu. Deținerea de droguri de risc în vederea consumului. Avem foarte mulți, în ultima perioadă, la infracțiuni rutiere: aproape mai bine de o treime din volumul serviciului sunt persoane cu conducere fără permis, conducere sub influența alcoolului sau sustragere [n.r. de la recoltarea probelor biologice]. Deci, persoane cu un risc mic, să spunem, sau risc mediu de a comite infracțiuni, dar care în unele situații se confruntă cu probleme care i-au făcut să aibă și aceste probleme cu legea penală.

La ce fel de probleme vă referiţi?

Gabriel Oancea: Începând de la marginalizare socio-economică, probleme care țin de consumul de substanțe, o modalitate inadecvată de rezolvare a problemelor, urmărirea unui profit imediat, negând sau ignorând pierderile pe termen lung. Probleme care țin de abandon școlar, de lipsa unei calificări sau a unei experiențe profesionale, care se regăsesc ca explicație în evoluția lor de până atunci. Dar nu este o regulă.

Ce se întâmplă când persoanele sub supraveghere nu respectă normele impuse în cadrul programelor Serviciului de Probațiune?

Gabriel Oancea: Probațiunea are o baza contractuală. La începutul probațiunii se face un proces verbal în care consilierul explică, dacă e să spunem așa, regulile jocului. Adică, măsurile pe care trebuie să le respecte, corelativ cu sancțiunile pe care le poate aplica în caz de nerespectare. Și aici sancțiunile diferă de la un simplu avertisment, în cazul în care consilierul constată că este vorba de o încălcare minoră.De exemplu, situația în care ai măsură impusă de instanță să se prezinte la sediul serviciului de probațiune. În cazul în care ratezi câteva zile, te poți trezi cu un avertisment, mergând până la sesizarea directă a instanței de judecată în vederea revocării – în cazul abaterilor considerate a fi grave.

Și, atunci, indiferent dacă ai avut sau nu avertisment e situația în care ai obligația de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței și cei de la poliția de frontieră sesizează serviciul că tu ai avut încercarea de a ieși de pe teritoriul României. Asta este o încălcare gravă. Deci, există o gradualitate, și ceea ce este foarte important este că practicianul, consilierul de probațiune, are posibilitățile destul de largi de individualizare și apreciere. Legislația vorbește despre ei și în termeni de manageri de caz. Practic, ei pot să își aprecieze de la caz la caz, forța intervenției şi severitatea încălcării.

Narcis Iordache: Mai avem la îndemână și alte formule care uneori pot fi chiar mai eficiente la nivelul beneficiarului. E un principiu în probațiune care spune că forța intervenției trebuie să fie direct proporțională cu riscul comiterii de infracțiuni. În momentul în care o persoană nu vrea să respecte condițiile supravegherii e clar că, cumva, și ăsta e un factor care ar contribui la riscul comiterii de infracțiuni, pe lângă toți ceilalți. Atunci, de la o frecvența lunară, trecem la o frecvență bilunară sau chiar săptămânală în unele situații, în funcţie de situația respectivă. Poate fi resimțit mult mai acut de beneficiari decât un avertisment scris care se pune la dosar.

Cum ești privit de societate atunci când te afli în probaţiune? Îţi e uşor, de exemplu, să îţi găsești de lucru?

Narcis Iordache: Cazierul poate crea probleme și la delicte minore. Să spunem, omul ăla a fost taximetrist, a condus băut într-o zi – și-a pierdut permisul, și-a pierdut locul de muncă. El, acum, trebuie să se angajeze, doar că, dintr-o dată, dă peste angajatori care îi cer și cazierul. Cazierul în sine nu ar trebui să fie un obstacol în calea angajării, dar pentru că mulți angajatori îl cer, pot să îl sfătuiesc pe respectivul beneficiar să deschidă și o discuție, să încerce să explice angajatorului care e situația. Te poți angaja că vânzător, dar și riscul acela de comitere a infracțiunii trebuie să îl judecăm prin prisma infracțiunii pe care el a comis-o deja. Dacă are infracțiuni la regimul circulației, e clar că nu putem să îl bănuim că o să se apuce de furat de mâine. Și, atunci, poate să explice și poate să îl convingă pe angajatorul respectiv că nu e nimic în neregulă să vândă acum la un ghișeu.

Gabriel Oancea: În practică, regula e că beneficiarii să își asume chestia asta. Adică, nu poți să fugi la infinit de problema cazierului. Câteodată, chiar și consilierul poate ajuta cu o recomandare. [Să explice că] el este în supravegherea serviciului de probațiune și, până acum, s-a achitat foarte bine de măsurile și obligațiile pe care trebuia să le respecte.

Știți unde se pune foarte acut problema cazierului, în percepția mea? La cei care ies din închisori. Și se pune foarte acut pentru că, spre deosebire de cei care sunt în probațiune, și a căror viață cumva a decurs normal fără perioade de lipsă din societate foarte mari, cei care au fost în închisoare au perioada asta invizibilă social pe care trebuie să o justifice. Penitenciarul și, mai ales, statul. O perioadă lungă în penitenciar generează și un alt fel de adaptare și, la un moment dat, cel care este angajatorul [va spune] stai, că e ceva în neregulă cu omul asta. Se întâmplă asta.

Cei care sunt în probațiune, cu excepția unei perioade de o lună, două luni, cât au fost, poate, în arest preventiv au avut o evoluție socială normală, în afară de limitările pe care le-a produs procesul penal și prezentarea la serviciul de probațiune sau de muncă în folosul comunității – care le limitează timpul.

Care sunt domeniile în care ei lucrează?

Narcis Iordache: Aș spune că mai degrabă se pleacă în străinătate. Mulți pleacă în străinătate, acum Anglia se pare că e principala destinație. În marea majoritatea a slujbelor nu li se cere cazier, și mulți preferă să plece.

Gabriel Oancea: Mai sunt joburi fără cazier, cele pe care le numesc eu la periferie… zileri, spălătorii, vulcanizări, în care fluctuația de personal este foarte mare, astfel încât patronii nu mai pun foarte multe întrebări.

Există statistici, evidențe legate de numărul de persoanele care sunt sub supravegherea Serviciului de Probațiune şi se află în risc de sărăcie ?

Gabriel Oancea: Mulți sunt. Nu avem statistic o evidență a veniturilor, dar prin mâna mea trec, de obicei, foarte multe cazuri, pentru că semnez rapoarte către instanță și am cumva o imagine de ansamblu. Există o categorie de persoane care trăiesc din tipul asta de activități marginale, ziliere, sau au venituri de 1600 de lei pe lună cu care trebuie să întrețină o întreagă familie, care locuiesc în nu cele mai bune zone ale Bucureștiului, sau care au tot felul de locuințe improvizate sau ilegale, abuzive și așa mai departe.

Dar aici este Bucureștiul și Bucureștiul este, vorba aceea, singură zona dezvoltată a României, pe un parametru de dezvoltare similar cu Uniunea Europeană. Stând de vorbă cu colegi din țară afli de întregi comunități în care nu există oportunități.

Revenind la categoria liberaților din închisoare, de exemplu, aici ar trebui să reflectăm asupra impactului cazierului și să găsim o formă care să împace atât rigoarea protecției publice, dar și să îi permiți persoanei să evolueze social pentru că acest cazier nu te urmărește nici măcar cât ai pedeapsa, te urmărește mai mult decât pedeapsa în sine. Chiar și după ce legea a socotit că tu ai executat pedeapsa respectivă, înregistrarea despre fapta te urmărește mai departe, ceea ce nu este tocmai în regulă, pentru că, teoretic, după ce ai ispășit pedeapsa ar trebui că toate aceste decăderi și consecințe să înceteze și ele.

Care sunt dificultățile cu care vă confruntați? Mai întâi la nivel de consilier și, apoi, la nivel de serviciu?

Narcis Iordache: În primul rând, un număr foarte mare de cazuri. Asta creează dificultăți pe multe paliere, în sensul că nu poți să acorzi timpul necesar fiecărui caz în parte. Ce aș face eu mai mult decât fac în prezent este că aș face mai mult teren, de exemplu. Poate că e și specificul Bucureștiului, nu îmi dau seama, în sensul că terenul consumă foarte mult timp. Dacă vrei să te duci până în nu știu ce cartier, îți ia trei patru ore să te duci până acolo, să stai, să vezi. Pierzi o bună bucată din ziua de lucru și, dacă pui cap la cap toate sarcinile pe care trebuie să le îndeplinești de-a lungul vremii, nu ai timp și atunci ieșitul pe teren se restrânge la niște cazuri în care chiar nu poți altfel. De asemenea, la nivelul programelor de reintegrare există o lipsă de resurse. Și nu că n-ar exista programe ca atare, dar n-are cine să le aplice, nu se poate face o planificare, o continuitate.

La nivel de serviciu?

Gabriel Oancea: Tot lipsa resurselor, începând de la resurse materiale și terminând cu resurse umane. Adică, serviciul și volumul serviciului este mult prea ridicat și, în raport, cu orașul și cu specificul lui. În momentul de față suntem 38 de consilieri fără nici un fel de personal de suport.

Reintegrarea socială sau probațiunea, cum spunem noi, este mai ieftină decât a ține oameni în penitenciar, însă asta nu înseamnă că probațiunea este gratis. Pe de altă parte, mai ține și de faptul că nici serviciul de probațiune nu poate să facă totul, și el este condiționat și de resursele comunității. Este inadmisibil ca într-un oraș ca Bucureștiul să nu ai niște structuri care să se ocupe de tranzitul persoanelor deținute – de la viața de persoană arestată la viață de persoană liberă. În afară de niște adăposturi de noapte, făcute la nivelul unor primarii, practic, nu ai ce să le oferi, unor oameni care nu vor doar un adăpost de noapte, ci vor să aibă o locație care să le permită să stea acolo și să nu își mai bată capul cu locul unde vor dormi în noaptea următoare și să își poată restarta viața.

Iarăși, problema tratamentului persoanelor care sunt consumatoare de droguri. Programe de substituție pentru cei cu heroină, care sunt extrem de limitate și aici vorbim despre adăpost și droguri. Astea nu sunt lucruri pe care poți să le spui că practician, vino luna viitoare că se rezolva: asta sunt de aici și acum. Și atunci e clar că serviciul de probațiune este conectat, este dependent și de resurse altor parteneri cu care el colaborează. Cum ar fi Agenția Națională Anti-Drog, de exemplu, care nici ei, în momentul de față, nu au niște resurse nemaipomenite. Și atunci lipsa resursele se transformă în termeni de așteptare, în necesitatea de a face tot felul de înțelegeri informale, pentru a putea să preiei un caz și așa mai departe.

Alocările de resurse nu ar presupune din punctul meu de vedere niște sume exorbitante, dar să fie niște proiecte punctuale pe anumite categorii de persoane care pot fi introduși cu prioritate. Iarăși, nu sunt foarte mulți cei care ies din penitenciar și care stau în stradă, dar sunt și în momentul în care, de exemplu, o persoană te sună la ora patru după amiază și îți spune că nu are… nu ar trebui să fie o adevărată aventură să îi găsești loc de dormit într-o noapte de iarnă.

De multe ori, eu spun, când ajung la probațiune, sau la penitenciare, în spatele persoanei e un complex de probleme care s-au adunat în decursul timpului și, practic, faptul că au ajuns în penitenciar sau în probațiune este doar vârful iceberg-ului, iar baza, problemele pe care ei le au.
De multe ori, știm foarte bine să pedepsim ca societate. Nu știm foarte bine să reintegrăm și atunci se discută foarte mult în termeni de câți avem în penitenciare, de supraaglomerare, dar nu discutăm foarte serios ce facem cu oamenii ăștia după ce termină pedeapsa cu închisoarea. La fel, discutăm despre probațiune, că avem o sută de mii de cazuri în probațiune, dar nu discutăm foarte serios, bun, și ce le oferim, în afară de a-i supraveghea.

Disclaimer: Pentru esențializare, interviul a fost editat.

Un interviu de Alexandra Voivozeanu